Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot (1952) – Teatru

„Nu am idei despre teatru. Nu mă pricep deloc. Nu mă duc la teatru. Este un lucru admisibil.

Dar ceea ce este fără îndoială mai puțin admisibil, în aceste condiții, este să scrii o piesă și apoi, după ce ai făcut-o, să nu ai nicio idee despre aceasta.

Este din nefericire cazul meu.

…Nu știu mai mult despre această piesă decât cel ce ajunge să o citească cu atenție.

Nu știu în ce spirit am scris-o.

Nu știu mai mult despre personaje decât ceea ce ele spun, ceea ce fac și ceea ce li se întâmplă. În înfățișarea lor, am indicat puținul pe care l-am putut întrezări. Meloanele, de exemplu.

Tot ce puteam ști, am arătat. Nu este mult. Dar îmi este de ajuns, și asta chiar din plin. Aș spune chiar că m-aș fi mulțumit și cu mai puțin. Cât despre dorința de a găsi în toate acestea un sens mai adânc și mai înălțător, sunt incapabil să arăt vreun interes. Dar ar putea fi posibil…”

Samuel Beckett,

ianuarie 1952

Și este într-adevăr posibil. În Așteptându-l pe Godot, Samuel Beckett ne introduce în lumea lui Estragon și Vladimir, adică Gogo și Didi, o lume simbolică ce spune povestea pe care Beckett o ilustrează în aproape toate piesele lui: lumea unor ființe-care-așteaptă o scânteie ca să se trezească la viață, lumea unor oameni mici care sunt în viață dar nu trăiesc, undeva într-un spațiu claustrofobic și auster unde nu mai trăiește decât o rază palidă și vagă de speranță. Iar Samuel Beckett declină această poveste în felurite moduri, la infinit, în spații și prin personaje simbolice, țesând obsesiv aceeași poveste a paradoxului existențial de a fi în viață fără a trăi cu adevărat.

În Așteptându-l pe Godot firul narativ spune o poveste asemănătoare, prin mijloace diferite. Doi bărbați de 60, 70 de ani (p.26), Vladimir și Estragon, îl așteaptă pe Godot într-un loc în care nu există coordonate și nimic decât ziua, noaptea și un copac. Cei doi companioni îl așteaptă pe Godot ritualic, spunându-și că Godot „(…)o să vină sigur mâine.”(p.52). Despre așteptarea lor, aflăm doar că este înrădăcinată în speranța de a fi primiți la Godot:

„Estragon: Să ne cărăm.

Vladimir: Unde? (Scurtă pauză). Poate că-n seara asta ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe rogojină. Merită s-așteptăm, nu?

Estragon: Nu toată noaptea.

Vladimir: E încă ziuă.” (p.18)

Estragon și Vladimir sunt împreună de vreo 50 de ani, de când Estragon s-a aruncat în Durance iar Vladimir l-a salvat. Astfel, deși nu știm unde anume se află ei acum, știm că râul Durance este un râu din sud-estul Franței, ce se varsă în Ron, traversând regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur (PACA). Observăm de asemenea și că Estragon este mai uituc decât Vladimir iar Vladimir are rolul de a alimenta memoria lui Estragon.

Cei doi par a fi hoinari și se întorc ritualic în acel loc pentru a-l întâlni pe Godot, despre care nu știu nici ei cum arată și nu știm de unde au auzit de el. Estragon se luptă cu o cizmă nepotrivită, îi cere lui Vladimir morcovi iar acesta are doar napi. Și astfel se rezumă întregul lor univers în așteptare.

Pare însă că acest ritm este întrerupt atunci când apar Pozzo și Lucky, doi bărbați călători. Pozzo are ceas iar atunci când îi întâlnește, se pare că a călătorit singur cu Lucky timp de șase ore. Și dacă am potrivi povestea pe un spectru al decăderii, am concluziona că Pozzo se află aparent un pic mai sus decât Gogo și Didi, deoarece este mai bogat decât ei dar mai ales deoarece el are ceas și deci păstrează încă un simț al realității. Această legătură cu realitatea este însă falsă, deoarece la a doua întâlnire, nici Gogo și Didi și nici Pozzo nu își amintesc nimic din cele întâmplate mai devreme.

Rămâne însă o rază de speranță în acest univers apăsător, prin prezența băiatului trimis de Godot să îi găsească pe Estragon și Vladimir, singurul personaj tânăr. Aparent, Godot pare la fel de împotmolit în micul lui univers, acolo unde se află el, la fel ca și Estragon și Vladimir, iar băiatul pare a fi călător între cele două lumi și deci cumva neafectat de ele. Dar și el este prizonierul propriei confuzii:

„Vladimir: Nu ești nefericit? (Băiatul ezită) Auzi?

Băiatul: Da, domnule.

Vladimir: Și?

Băiatul: Nu știu, domnule.

Vladimir: Nu știi dacă ești nefericit sau nu?

Băiatul: Nu, domnule.” (p. 51).

Aflăm astfel de la băiat că Godot îl tratează bine deși îl bate pe fratele băiatului și că Godot are posibil barba albă.

Simbolism: în căutarea Paradisului pierdut

Estragon și Vladimir nu-și spun pe nume, ei sunt Gogo și Didi și implicit, aceste prescurtări de nume li se potrivesc lor, acum ființe trunchiate din întregul ce erau odată. De altfel, băiatul trimis de Godot se referă la Vladimir ca fiind domnul Albert, iar Vladimir răspunde și la acest nume, sugerând că Godot îl cunoaște de cândva de demult, pe când Vladimir era întreg. Într-o altă interpretare, ne putem însă întreba dacă nu cumva relațiile sociale sunt un fel de bule în care ne asumăm o altă personalitate, fiind astfel ușor diferiți în funcție de cine ne vorbește. În acest sens, identitățile ambigue planează asupra tuturor personajelor.

Cei doi bărbați sunt deci simbolici pentru niște oameni care au decăzut social și financiar, care nu au visuri de urmărit și care trăiesc de pe o zi pe alta, mâncând napi. Pierduți în timp și spațiu, amnezia lor devine un simbol pentru o amnezie existențială, viața lor având sens doar prin așteptare. Beckett ne-a obișnuit cu acest gen de personaje, care nu vor nimic special de la viață, care nu știu exact dacă merită să trăiască. Dincolo de amnezia existențială, ei suferă și de o oboseală existențială:

„Estragon: Destul! Sunt obosit!

Vladimir: Îți place mai mult să stai fără să faci nimic?

Estragon: Da.

Vladimir: Cum vrei tu.” (p. 68).

De altfel, cei doi prieteni încearcă să se sinucidă cu frânghia de la pantalonii lui Estragon, care însă se rupe. Incapabili de a se omorî, își reiau ritualul așteptării în exact același loc. Această neputință de a-și schimba în vreun fel viața este tragico-comică, în interacțiunea cu celelalte personaje, cu atât mai mult cu cât toate personajele sunt declinări ale aceluiași tip de personaj. Deci Estragon, Vladimir, Pozzo, Godot și băiatul, trăiesc cu toții aceeași dramă colectivă a purgatoriului existențial, un loc în care aștepți, neștiind ce anume și pentru cât timp și pentru ce:

„Vladimir: Mi-e frig.

Estragon: Am venit prea devreme.

Vladimir: E-ntotdeauna la căderea nopții.

Estragon: Dar noaptea nu cade.” (p.68-69).

„Vladimir: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.

Estragon: Și dacă vine?

Vladimir: Atunci suntem salvați (…)

Vladimir: Atunci o-ntindem?

Estragon: Hai.

Niciunul dintre ei nu se mișcă din loc.” (p.92).

Privind cerul, Pozzo merge mai departe și exprimă o lehamite existențială înrădăcinată în frica de moarte: „Dar – dar, în dosul acestui văl de blândețe și de calm, noaptea galopează și va veni să se năpustească peste noi pfff! așa, în clipa când ne vom aștepta cel mai puțin. Așa se petrec lucrurile pe scârba asta de pământ. (p.36).

Și totuși, în acest purgatoriu existențial auster, Lucky face notă discordantă. Lucky, în traducere din engleză norocosul, este sclavul lui Pozzo: înhămat cu o sfoară, îi cară acestuia bagajele, mănâncă oasele rămase după masa lui, și nu vorbește decât la comandă. Este abuzat verbal și fizic de celelalte personaje pentru a-i testa limitele iar atunci când vorbește, rostește un lung discurs fără noimă din care reiese că este nebun. Și dacă în tot acest univers lipsit de speranță personajul despre care autorul ne arată că este clar nebun poartă numele de norocosul, atunci în universul creat de Beckett nebunia este o formă de eliberare. Lucky, în nebunia și sclavia lui, este eliberat de liberul arbitru, de căutări și întrebări și dileme, chiar și de foame, mâncând ce i se dă, astfel că Lucky este cel mai liber dintre cei neliberi.

Metafora purgatoriului și a încercării de reîntoarcere într-un paradis demult pierdut, într-o linie de gândire creștină, este întărită și în alte puncte din piesă:

Alungarea din Paradis:

„Estragon: Care e rolul nostru în toate astea?

Vladimir: Rolul nostru?

Estragon: Nu te pripi.

Vladimir: Rolul nostru? Cel care cere.

Estragon: Pân-acolo am ajuns?

Vladimir: Domnul are vreo reclamație de făcut?

Estragon: Nu mai avem drepturi?

Vladimir: M-ai face să râd, dac-aș avea voie.

Estragon: Ni l-am pierdut?

Vladimir (răspicat): Ni l-am dat pe nimic.” (p. 17).

Despre studiul Bibliei:

„Vladimir: Ai citit Biblia?

Estragon: Biblia…(Se gândește). A trebuit să îmi arunc un ochi prin ea.

Vladimir: La școala fără Dumnezeu?

Estragon: Habar n-am dacă era cu sau fără.” (p. 10).

Despre căință și absurditatea conceptului de vină în creștinism:

„Vladimir: Dacă ne-am căi?

Estragon: Pentru ce?

Vladimir: Păi…(Caută). Nu-i nevoie să intrăm în detalii.

Estragon: Că ne-am născut?” (p. 10).

În concluzie, Samuel Beckett scrie teatru absurd și se folosește de personaje ca de niște unelte pentru a demonstra anumite concepte. În Așteptându-l pe Godot, Beckett scrie în franceză o metaforă despre viziunea creștină catolică asupra lumii, asupra vinovăției și speranței vagi într-o lume mai bună, când va veni Godot. Dincolo de a fi metaforă, este o critică dură a absurdității gândirii creștine, conform căreia ne naștem vinovați (păcatul originar) și trăim pentru a muri (și a ajunge în Rai). Și deși Godot nu vine și am putea să ne simțim compleșiți de lipsa de speranță reală, Beckett își iubește personajele și le conturează cu răbdare și umor.

În amnezia și neputința ce caracterizează acest univers auster, simțim confuzia și frustrarea personajelor dar și compasiune față de ei, confrați care așteaptă. În contra-exemplu, Așteptându-l pe Godot este o anti-cruciadă scrisă lucid, ce poate fi un îndreptar excelent pentru cum să îți trăiești viața.

P.S. Copia noastră: Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot, trad. din limba franceză Gellu Naum și Irina Mavrodin (En attendant Godot), editura Curtea Veche, București, 2007

Photo: Craig Whitehead, 2019, CC.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.