Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte – Ficțiune, 2019

„În rândul prietenelor ei tracasate de viața conjugală și copii, viața Almei stârnea o invidie latentă. Iar ea știa asta și avea grijă întotdeauna să o hrănească, uneori voluntar, alteori dintr-o ușoară meschinărie, accentuând de câte ori putea cât de spectaculos trăiește și cât de bine-i prinde stilul ăsta de viață. În realitate, o obseda gândul că ele ar putea să o compătimească sau chiar să o desconsidere pentru că nu le era egală – nu era mamă, soție sau fostă soție, nu era deci în acord cu rolurile de gen distribuite de la începutul lumii. Nu ar fi făcut, evident, schimb de viață niciodată cu vreuna dintre ele, deși copiii lor puteau fi drăgălași și isteți, căsniciile lor, deși unele plombate, rezistau timpului, iar ieșirile în familie din zilele în care orașul se golea de noxe și stres, mai mult decât tolerabile.” (p.43)

Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte reprezintă romanul de debut al Roxanei Dumitrache, câștigătoarea concursului de debut organizat de editura Polirom în 2019. Despre acest roman, autoarea mărturisește că: „Această carte nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e ceva glorios în a literaturiza boala, mai ales cînd te afli în poziţia confortabilă de a scrie despre ea şi atît. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor. Cu toate astea, vreau să cred că Papa Nicolau…, în ciuda titlului, poate fi o lectură tonică.”

Și a fost într-adevăr o lectură tonică, la care am ajuns în urma nominalizării în cadrul premiilor Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, ajunse în acest an la ediția a doua.

Premiile poartă numele Sofiei Nădejde, scriitoare și susținătoare a drepturilor femeii. Gala premiilor a fost creată de Asociația Art No More, la inițiativa poetei și jurnalistei Elena Vlădăreanu. Juriul acestei ediții a fost compus din Grațiela Benga, Cosmin Ciotloș, Bogdan Coșa, Mihai Iovănel, Andreea Mironescu și Adriana Stan, iar premiile au fost înmânate pe 11 noiembrie, 2019. Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte a fost deci nominalizată la categoria Premiul DLITE pentru debut în literatură, premiu câștigat de Cristina Vremeș cu Trilogia sexului rătăcitor (editura Humanitas).

Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte se remarcă oricum, în special prin două aspecte desăvârșite: arhitectura firului narativ și agenda vădit feministă.

Cartea este structurată în 10 povești diferite. Fiecare poveste are sens, independent de celelalte, cartea fiind deci ușor de citit și un respiro într-un cotidian de cititor bombardat cu aplicații, cărți și liste de obiective de atins. Narațiunea însă nu este fragmentară, poveștile fiind legate unele de celelalte prin intersecțiile din viețile personajelor, intersecții ce ni se dezvăluie organic. Ne dăm deci seama treptat că am cunoscut deja personajele în poveștile dinainte, doar că acum le cunoaștem mai intim.

Un alt liant este reprezentat de tema romanului, declinată prin diferite personaje: universalitatea luptelor cotidiene ale unor femei din locuri și contexte diferite. De altfel, fluxul narativ amintește de Virginia Woolf, și implicit Marcel Proust, care foloseau „the stream of conciousness”, fluxul conștiinței, pentru a crea o narațiune subiectivă, un monolog la persoana a III-a. Iar gândurile femeilor și fetelor prezente în povestiri converg spre aceste lupte cotidiene invizibile:

„Părea genul de femeie care știe ce înseamnă a avea timp pentru tine, de parcă doar femeile trebuie să își împartă timpul ca pe un bun colectiv: să le dea tuturor celor din jur timpul lor și apoi, abia când timpul ăsta se împuținează de tot și rămâne mai mic decât o nucă, căpătau dreptul să se gândească și la ele. Era profund nedrept, dar asta nu schimba cu nimic lucrurile, mai ales că ele au stat așa de la facerea lumii.” (p.58).

Condiția de a fi femeie este deci marele egalizator, super-punctat pe alocuri precum prin prezentarea femeilor față în față cu Domnul C. – domnul cancer, un alt mare egalizator: „Căuta cu atenție să-și găsească receptorul: bruneta cu fața rotundă ca o lună ronțăia de zor niște biscuiți, iar adolescenta cu dread-uri și noroi pe ghete spărgea de zor bomboane pe telefon. Voia să audă că și ele sunt la fel de speriate cum era ea, că în fața domnului C. sunt la fel de lipsite de apărare. Că și ele sunt la fel de femei.”(p.58).

De altfel, mesajul principal al cărții ar putea fi rezumat exact așa: suntem toate la fel de femei. Însă modalitatea de livrare a mesajului subminează pe alocuri tocmai acest mesaj, prin vocea autoritară a autoarei și prin cuvintele mari, de dicționar, folosite.

Vocea autoritară străpunge narațiunea prin câteva afirmații generalizatoare:

„Așa cum se întâmplă de fiecare dată în traumă, își amintea de primii doisprezece ani de viață ca fiind cei mai fericiți, chiar dacă în realitate nu era așa.” (p.11).

„Înstrăinate de ele însele, apelează la strategii diferite de a-și pregăti intrarea în cabinetul medical. E ușor să intuiești ce așteaptă fiecare, de fapt. Un lucru e sigur: pe lângă așteptări specifice sau de rutină, de simptomatologie și diagnostic, toate așteaptă să își pună înapoi chiloții.” (p.47).

„Ca întotdeauna, femeia cu exercițiul privitului mai exersat va câștiga, iar Miruna și-a plecat prima privirea.” (p.57).

„A urmat-o în lift, dar tot nu îl privea, așa cum fac, de fapt, necunoscuții în orice lift din lume.” (p.46).

„Cel puțin una dintre noi știe, de pildă, că toate coabitările au hibele lor, Chirac și Mitterand s-au certat ca o ceată de femei, iar ei nu aveau de împărțit decât Franța.” (p.117).

Cuvintele „de dicționar” folosite, precum și fluxul narativ în sine – comparațiile, epitetele, construiesc însă o realitate mai apropiată de feminismul celor 1% decât de o lume universală a femeilor. Povestirile sunt presărate cu cuvinte și comparații pretențioase, precum: „anorganica i se părea stupidă și, tautologic, anorganică”, „atrage rău magnetic proiectiv” (55), „ca pe coji de ouă Fabergé”, „(…) televizorul răcnea mai ceva ca Mussolini” (p.66), a se eteriza, nas semitic, pseudorelație, estropiată, traseism etc.

Personajele sunt însă din medii sociale diferite, cu meserii diferite, în orașe diferite. Probabilitatea ca ele să gândească în acești termeni este scăzută și deci vocea autoarei sufocă pe alocuri narațiunea. Acest aspect amintește de fapt de dezbaterea dintre Hemingway și Fitzgerald, căruia Hemingway îi reproșa că îi pasă mai mult de cuvinte decât de oameni. În vreme ce Hemingway se remarcase deja prin stilul de scriere purist, aproape fără niciun epitet sau comparație, și prin povești universale despre natura umană, Fitzgerald scria din perspectivă socială, adesea prin personaje din clasa socială de mijloc sau de mai sus. Ambele abordări sunt valoroase în sine dar nu poți pretinde să vorbești despre fragilitate în toate formele ei, folosind același câmp lexical pentru universurile tuturor personajelor.

Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte cuprinde însă o colecție interesantă de femei, fiecare strânsă în chingile unei societăți a cărei matriță este predeterminată. Cu loc foarte puțin pentru liberul arbitru, narațiunea este și amuzantă și dacă ar fi să alegem povestirile preferate, am alege „Câine”, „Cum se spintecă peștele?” și „Avem purice”.

Alte citate memorabile:

„Dacă citești acest carnețel, atunci știi că proprietarul lui a avut parte de o moarte violentă. Nu-i nimic, oricum nu mai simte nimic. Dar vrea să se știe că motanul Ilici e singur în casă. Să fie dus la Botoșani.” (p.88).

„Ea, dintr-un amestec de vină și rușine, el, din teamă și iubire – cea mai casantă combinație din câte există!” (p.97).

„Era solidaritatea în rușine, cea mai pură formă de solidaritate din câte există!” (p.102).

„Se răspândise printre colegi și ajunsese chiar o modă a spiritului în Școala Coranică din Skopje: râsul pe înfundate ca sfidare a autorității.” (p.123).

„Atunci am știut că, în răspăr cu tot ceea ce se crede, limitele lumii mele sunt limitele pântecului meu.” (p.152).

Copia noastră: Roxana Dumitrache, Papa Nicolau și ale povestiri foarte, foarte scurte, Polirom, 2019

Foto: Ana Tavares, CC, 2020.

Anunțuri publicitare

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.