Ignoranța (2000), Milan Kundera – Ficțiune

Ignoranța lui Milan Kundera este o metaforă homerică despre reîntoarcere, melancolia lui acasă și viața dintre etichete. Milan Kundera conturează în Ignoranța personaje de două ori deplasate: din sânul țării copilăriei lor, și din țara gazdă în care și-au făcut o nouă viață. Astfel că, personajele sale nu pot decât să trăiască cu un sentiment profund de melancolie, resimțită diferit. Kundera dublează însă Ignoranța, transformându-l într-un eseu filosofic despre eroi și ca anti-parabolă pentru martiri, totul în labirintul ignoranței în care trăim cu toții, într-o oarecare măsură.

Avem în Ignoranța două personaje pe care Milan Kundera le urmărește: Josef, un veterinar văduv care locuiește în Danemarca, și Irena, care locuiește de 20 de ani în Paris, căsătorită cu suedezul Gustaf, împinsă din spate de prietenele ei pariziene să se întoarcă acasă după căderea comunismului în Cehia. Cei doi se întâlnesc la aeroportul din Paris, în drum spre Praga, iar legătura dintre cei doi va culmina cu scena de sex dinspre finalul romanului.

Înainte însă de a porni spre „oroarea reîntoarcerii” (p. 23), observăm însă dublul standard al societății față de două tipuri diferite de emigranți: „o vedea la fel cum o vedeau toți ceilalți: o tânără femeie care suferă, gonită din țara ei natală. El însuși vine dintr-un oraș suedez pe care îl detestă din inimă și unde refuză să mai calce. Dar, în cazul lui, e firesc: toți îl aplaudă ca pe un scandinav simpatic, cosmopolit, care a și uitat unde s-a născut. Amândoi sunt clasați, etichetați, și vor fi judecați în măsura în care se conformează etichetei. ” (p. 23).

Irena revine în Cehia pentru a-și reaminti că a profitat de revoluția din 1968 mai mult pentru a scăpa de mama ei decât de comunism și își petrece timpul în Praga într-o stare continuă de claustrofobie, între prietenele regăsite și mama sufocantă, oarbă la relația care se dezvoltă între iubitul ei suedez, Gustaf, și propria mamă. Întâlnirea cu prietenele este pentru Irena de două ori dificilă. Prima oară, deoarece „prin dezinteresul total pentru ce trăise ea în străinătate i-au amputat douăzeci de ani din viață” (p. 39) și apoi, pentru că „prin acest interogatoriu, încearcă să îi coasă vechiul trecut de viața ei actuală” (p. 39). Astfel, într-o simetrie perfectă cu reflecțiile autorului asupra călătoriei lui Ulise, autorul notează că prietenele o schilodesc spiritual pe Irena, îi neagă propria ei existență: „E ca și cum, amputându-i antebrațele, i-ar prinde palmele direct de cot; ca și cum, amputându-i gambele, i-ar prinde tălpile de genunchi.” (p. 39).

La rândul lui, revenirea lui Josef este marcată de indiferența și pe alocuri malițiozitatea familiei fratelui lui, la mâna căruia își privește propriul ceas, ca un mort revenit la viață. Înconjurat de fosta lui viață, prima, Josef nu se regăsește în acest trecut, nici chiar în propriul lui jurnal, iar el de demult, el ceh, este un străin care a locuit cândva, cu numele lui, în acel loc.

oscar-keys-132566-unsplash

Dacă Irena și Josef trăiesc între cele două etichete, eticheta din exil și eticheta de acasă, rănile lor sunt spirituale și de nealinat. Singura rănită fizic este cea lăsată în urmă, Milada, fata care și-a urmat orbește instinctul de a-i oferi iubitului supărat, mucosului licean Josef, un ultim sacrificiu, și care, în tentativa de suicid, și-a pierdut urechea în urma degerăturilor din pădurea înghețată. În mod ciudat însă, există calm în resemnarea ei și vedem cum, din rana emoțională, a celui lăsat în urmă în ignoranță, s-a născut o rană fizică. Însă, ca un catharsis, odată cu închiderea rănii fizice, rana emoțională s-a închis și ea, deși și-a schimbat purtătoarea pentru totdeauna – Milada își poartă mereu părul cu aceiași tunsoare, se pare că locuiește singură și nimeni nu știe de amputarea urechii. Ea este astfel arhetipul martirului: suferă stând pe loc și trăind pentru un ideal până la moarte (idealul iubirii). Un martir ratat, își petrece viața în singurătate, având oroare de proximitatea intimității de cuplu, din cauza urechii lipsă.

Și totuși, cei care nu au avut privilegiul de a trece printr-un catharsis fizic, ratează și un catharsis emoțional – cei lăsați în urmă, fratele lui Josef și familia lui, fostele colege ale lui Irene, se plasează în antiteză cu „eroul” plecat, ei doar agățându-se de lucruri și amintiri. Malițiozitatea cu care sunt primiți acasă este dublată de sentimentul de nepotrivire în țara mamă, de care ei nu mai aparțin.

Despre eroi și martiri, în ignoranță

Milan Kundera filosofează despre ce înseamnă să fii erou și cum, ești erou doar prin prisma călătoriei și a faptului că poți povesti faptele tale celor de acasă. Dacă atunci când Ulise a revenit la Penelope după anii de pribegie nu ar fi fost întrebat de compatrioții săi să povestească ce i s-a întâmplat pe drum, atunci toată călătoria lui ar fi fost negată, iar calitatea lui de erou anulată:Convinși că nu-l interesa decât Ithaca lui (și cum să nu creadă, de vreme ce străbătuse nemărginirea mărilor ca să revină acasă?), îl pisau cu tot ce se întâmplase în absența lui, gata să-i răspundă la orice întrebări. Nimic nu-l plictisea mai mult pe Ulise, care aștepta un singur lucru: să îi spună în sfârșit: Povestește!” (p.31).

În sens invers, odată plecat de acasă și ajuns altundeva, Ulise nu putea fi decât un străin sau un prizonier dar nu un erou. Așadar, pentru Milan Kundera, să fii erou este o calitate relativă la locul de plecare. Putem deci, în antiteză, să concluzionăm că martirul este martir prin statornicie, eroul prin aventură, și ambii, exclusiv prin prisma celor din jur, martorii. Eroul și martirul sunt deci fețele aceleiași monede, eroul prin abandon și eroul prin pribegie.

Ignoranța lui Milan Kundera ne prezintă deci eroi și martiri ratați în egală măsură, deși martirii, prin arhetipul Miladei, sunt cei pedepsiți de Kundera. Într-un mod ezoteric, Kundera prezintă două lumi paralele: lumea interioară și exterioară aflate în antiteză, dar și antiteza dintre iluzia memoriei și o suită de evenimente care există indubitabil și care definesc viața celor din jur, deși noi sunt ignoranți de acestea. Astfel că Josef și Irena fac sex pe fondul acestei nostalgii și în mijlocul ororii reîntoarcerii, pe când Josef continuă să trăiască ignorant de consecințele acțiunilor lui asupra vieții Miladei, nemaiîntâlnind-o niciodată. Lecția mai mare de învățat fiind că ignoranța chiar este o binecuvântare și că ne izolăm oricum singuri, în exil sau acasă.

Stilul romanului

Milan Kundera șochează deci ca în toate romanele lui, demontând mitul occidental al nostalgiei și al reîntoarcerii, odată cu cel al plecării: emigranții lui fug de familii mai degrabă decât de comunism și, prin călătoria în exil, devin alte ființe. Ignoranța a fost scris în limba franceză, sub forma unor fire narative intercalate, în stilul realismului modern, unul dintre firele narative, firul naratorului filosof, fiind în dialog direct cu cititorii. Deși este un roman scurt, Ignoranța este complex prin planurile narative suprapuse, cronologia fluidă și frânturile de realități ținute la un loc în ignoranță de toate modurile subtile în care viețile personajelor se întrepătrund. De altfel, Kundera este un maestru al romanelor construite din frânturi de planuri intercalate, frântura emoțională fiind și caracteristica comună a tuturor personajelor sale. Această frântură, alături de greutatea trupului care trage spiritul înapoi, pe un pământ potrivnic.

Citate memorabile

„Căci nostalgia nu sporește activitatea memoriei, nu trezește amintiri, ea își este suficientă sieși, propriei emoții, fiind preocupată doar de suferința sa.” (p. 31)

„(…) din același gust pentru provocare, optase pentru medicine veterinară: să vindece bolnavii, să servească umanitatea, era marea mândrie a familiei (bunicul fusese și el medic), iar el avea chef să le spună că preferă vacile mai curând decât oamenii.”

„În august 1968, armata rusă invadase țara; timp de o săptămână, în toate orașele, străzile urlau de furie. Niciodată țara nu fusese atât de mult o patrie, iar cehii atât de mult cehi.” (p. 59)

„Cu cât mai vast timpul pe care l-am lăsat în urmă, cu atât mai irezistibilă e vocea care ne cheamă înapoi. Această idee pare o evidență; și totuși e falsă. Îmbătrânim, sfârșitul se aproprie, fiecare clipă devine tot mai prețioasă și nu mai e timp de pierdut cu amintirile. Trebuie să înțelegem paradoxul matematic al nostalgiei: ea este mai intensă în prima tinerețe, când volumul de viață trecută e absolut neînsemnat.” (p. 67)

„Toți se înșală în privința viitorului. Omul nu poate fi sigur decât de clipa prezentă. Dar e, într-adevăr sigur? Poate el cu adevărat să cunoască prezentul? Firește că nu. Căci cum ar putea, cel care un cunoaște viitorul, să înțeleagă sensul prezentului? Dacă nu știm spre ce viitor ne duce prezentul, cum am putea afirma că acest prezent e bun sau rău, că merită acordul, neîncrederea sau ura noastră?”

„Pe când era studentă, visul de a călători spre alte stele i se părea seducător. Ce fericire, să evadezi departe în univers, undeva unde viața ființează altcum decât aici și n-are nevoie de trup!” (p. 166)

Copia noastră: Milan Kundera, Ignoranța, trad. din franceză Emanoil Marcu, editura Humanitas, 2006

 © Fotografii: Oscar Keys, 2019, CC.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.