Franny și Zooey (1957): despre calea pelerinului perpetuu – Ficțiune

În Franny și Zooey, această carte subțirică în cuvintele lui J.D. Salinger, Franny Glass se comportă ciudat în weekend-ul meciului de fotbal de la Yale. Aeriană, cu o febră ușoară și obsedată de o carte mică pe care nu o poate pune jos – Calea pelerinului. De cealaltă parte, Zooey Glass, fratele lui Franny, merge de colo colo cu un aer teatral de om mare, ruminând conținutul unei scrisori împăturite de prea multe ori. Iar amândoi se întâlnesc la casa familiei lor din New York, în 1955.

În timp ce te scufunzi pe nesimțite în viața familiei Glass, o familie cu 5 băieți și 2 fete, toți foști copii geniu, va fi simplu să te lași orbit de stilul jucăuș al lui Salinger. Dar în esență, această carte nu este despre colorata familie Glass. Și nici despre căderi nervoase, sinucideri sau despre cum să scrii un roman scurt. Această carte este despre căutarea transcendenței. Sau, așa cum spune Buddy Glass, această carte este la limita misticismului, într-un mod cât se poate de isteț.

Inițial, au fost 2 cărți separate, publicate la doi ani distanță – 1955 și 1957, legate de același leitmotif: astenia existențială a lui Franny Glass. Așa cum Franny încearcă să îi explice prietenului ei: „Este vorba despre toată lumea. Orice face oricine este atât de – nu greșit, și nici măcar răutăcios sau neapărat stupid. Dar atât de mic și lipsit de sens și menit-să-te-facă-trist. Și ce este și mai rău este că, dacă te pui să faci ceva boem sau ceva la fel de nebunesc, nu faci decât să te conformezi la fel ca toți ceilalți, doar că într-un alt mod”.

În timp ce povestea progresează, aflăm că Seymour, fratele lor cel mai mare, s-a sinucis acum șapte ani, în timp ce era în vacanță cu soția lui în Florida – el este personajul central al altui roman semnat de Salinger, „A Perfect Day for Bananafish”, și o temă recurentă în poveștile autorului. Al doilea frate cel mai mare, Buddy, este scriitor – invitat la o universitate, deși el nu are nicio diplomă de licență, fiind și naratorul celei de-a doua părți a romanului. Boo-Boo, cea mai mare dintre surori, este căsătorită și are trei copii. Următorii sunt gemenii, Walt și Walker: Walt a murit într-o explozie în Japonia, în timp ce era în misiune cu Armata de Ocupare, iar Walker este un preot romano-catolic, în misiune în Ecuador în timpul întâmplărilor cu Franny și Zooey. Și aflăm toate aceste lucruri într-o notă de subsol pe care ne-o lasă Buddy Glass.

Doar nu zâmbi la mine, zise Zooey, moderat, îndepărtându-se din vecinătatea ei. Seymour făcea asta mereu. Casa asta afurisită este plină ochi de zâmbăreți. Franny and Zooey, J.D. Salinger, Penguin Books, 2010, p.89.

kseniya-petukhova-247103-unsplash

Nicio intrigă? Nicio problemă

Acest roman nu are o intrigă în sensul clasic al unei intrigi dar totul se leagă armonios împreună. Astfel, Franny se sufocă sub nimicnicia lucrurilor ordinare, cotidiene și sub orgoliile studenților. Zooey, un actor de succes, bâjbâie cumva prin viață, în lipsa sprijinului fraților mai mari și sub presiunea rolului de protector al lui Franny. Deci ce leagă totul împreună?

  • Familia Glass: ni se dezvăluie prin dialog ca fiind o familie colorată și extravagantă.
  • Astenia existențială: toate personajele prezente în mod activ suferă de această indispoziție, cu excepția doamnei Glass, care se află la polul opus, exultând de chef de viață. Această astenie se manifestă diferit în fiecare personaj dar este totuși prezentă, într-o formă sau alta.

Personaje care ies în evidență

Doamna Glass, mama lor, este o forță a naturii care își împinge copiii să trăiască clipa și să fie pragmatici. Așa cum fac mai toate mamele. Reprezintă astfel un model universal și este imposibil să nu fie iubită. Este critică, cicălitoare chiar, intruzivă când vine vorba despre viața copiilor ei. Intră în camere fizic și verbal, are o vârstă nedeterminată și opinii ferme în legătură cu orice. Este singura din tot romanul care pare să fie ancorată în realitatea prezentului și care nu suferă de nicio angoasă existențială.

Un alt personaj memorabil este fiica lor cea mai mică, Franny Glass. Ea se desprinde ca și personaj din frânturi de comportament, de-a lungul romanului, dar și din amintirile lui Zooey despre ea pe când era copil. Franny este un personaj emblematic pentru tânăra fată cu opinii puternice, în căutarea propriei identități. Ar putea fi sora ta mai mică, tu însăți sau aceea prietenă care ține să aibă mereu dreptate în dezbaterile voastre. Mi-a plăcut mult când Zooey își amintea cum Franny, copil fiind, a intrat furtună în cameră pentru a declara că nu îl mai iubește pe Iisus după incidentul din templu – când Iisus îi alungă furios pe negustori.

Totuși mult, mult mai important – iar Seymour începuse deja să creadă asta (și am fost de acord cu el, atât cât am putut să înțeleg ce încerca să spună) este că educația sub orice nume, ar fi la fel de dulce, dacă nu chiar mai dulce, dacă nu ar începe deloc cu o căutare de cunoștințe ci mai degrabă, așa cum ar spune Zen, cu o căutare de ne-cunoștințe. – Franny and Zooey, J.D. Salinger, Penguin Books, 2010, p.43.

Despre final – fără dezvăluiri

Cum închei o carte care nu are o intrigă și o acțiune clasice? Ai putea foarte bine să nu o închei deloc. Finalul pare a fi unul fericit deși depinde cum definești fericirea. Există însă mai multe niveluri de obsesie mistică iar Franny pare la final să fi trecut la nivelul următor. Misticismul oriental este însă circular – rugăciuni repetate la infinit, și care duc apoi la atingerea unui nivel spiritual superior.

Despre stilul romanului

J.D. Salinger este definit de stilul poveste-în-poveste, poveștile paralele ale fraților Glass, poveștile din prezent și trecut depănate prin amintiri și scrisori, sau alte cărți – precum povestea din cartea lui Franny. Dar mai mult decât în stilul obișnuit, Salinger țese povestea mare a romanului tocmai din legătura emoțională dintre toate aceste povești și legătura lor în inima și viața personajelor. Și deși acest stil este fragmentar la alți mari scriitori (spre exemplu, vezi Turgheniev „Prima iubire”), la Salinger, totul este fluid.

Dialogul este natural, jucăuș și genial, între Zooey și mama lui, între Buddy și Zooey (prin scrisori) și între Franny și Zooey. Zugrăvește personajele extrem de bine și, în stilul lui Salinger, atinge teme mari într-un mod colorat și aparent superficial.

Romanul vorbește deci despre căutarea unei apartenențe religioase, angoasă existențială, moșteniri emoționale, dragostea dintre frați și sinucidere. Mediul fizic este exclusiv dependent de personaje: nu există exterior decât în relație cu mișcarea personajelor, fiind prin aceasta și un roman profund psihologic. Și dacă ar fi să condensăm acest roman, l-am putea numi jucăuș și negru în același timp.

Lecția de învățat

Pacea interioară, prezentată în roman ca fiind o decuplare a minții de ego și de corp, are mai multă legătură cu practica meditației decât cu orice altă religie. Calea pelerinului, cartea de care Franny este obsedată, îi oferă Rugăciunea lui Iisus. Dar metoda rugăciunii este mai aproape de practica orientală a meditației decât de creștinism. Și astfel, Salinger ne oferă în mod deloc scolastic sau pedant o lecție în antropologia religiilor.

De citit: oricând. Ar fi o crimă împotriva literaturii și a spiritului uman ca acest roman să nu fie citit.

Copia noastră: J.D. Salinger, Franny and Zooey, Penguin Books, 2010

 

Lasă un răspuns