Desfătările și mâhnirile muncii, Alain de Botton (2017): sau despre pasărea care nu credea în aripi – Nonficțiune

În Desfătările și mâhnirile muncii, Alain de Botton pleacă într-o călătorie alături de fotograful Richard Baker pentru a explora, aparent, mecanismele economiei globale. Iar Alain de Botton caută desfătările și mâhnirile muncii în observarea cargourilor transportând bunuri din toate colțurile lumii, în fabricarea biscuiților, sau în rândul antreprenorilor, schițând portrete ale oamenilor întâlniți pe drum. Însă în spatele acestei descinderi în desfătările și mâhnirile muncii se ascunde „o neputință mai generalizată de a aprecia fascinația și frumusețea ocazională a lumii active” (p. 43).

Prin 10 eseuri distincte, Alain de Botton caută desfătările și mâhnirile muncii în 10 domenii economice diferite. Premisa implicită este, în spiritul stângist, că societatea contemporană suferă de o înstrăinare de lucrurile pe care le consumăm și de natura din jurul nostru. Am putea de altfel să rezumăm această tragedie omenească (p. 182) printr-o întrebare, pe care i-o adresează pictorul Stephen Taylor lui Alain de Botton: „Te-ai uitat vreodată la apă? mă întreabă el. Vreau să zic, să te uiți la ea cu atenție, ca și cum ai vedea-o pentru prima oară?” (p. 192).

Explicit, scopul acestei cărți de nonficțiune este de „a atenua sentimentul anesteziant, eminamente modern de dislocare între lucrurile pe care le consumăm atât de neatent în vâltoarea vieții noastre de zi cu zi și sorgințile și creatorii lor necunoscuți” (p. 44). Agenda lui Alain de Botton este deci de a trece dincolo de această suită de metareflecții asupra societății contemporane și de a avea un impact real: „Așadar, în continuare urmează un eseu fotografic a cărui unică ambiție este de a modifica, fie și numai pentru o secundă sau două, o parte dintre procesele cognitive care ar putea avea loc data viitoare când vă aflați dinaintea unui obiect care a fost transportat în mod misterios și cu o viteză neverosimilă, jumătate de glob, pe întuneric” (p. 44).

Această critică a societății moderne este duală. Pe de-o parte, se realizează pe fondul unui adevăr ce pare de mult uitat: „omul are planeta în coproprietate cu niște ființe distincte” (p. 43) iar omul este, implicit, un consumator de natură. Pe de altă parte, suntem detașați de obiectele și mâncarea pe care le consumăm, într-atât încât capitalismul pare să fi modificat însăși natura umană. În universul lui Alain de Botton, capitalismul a transformat oamenii în niște ființe leneșe, trândave, consumatori absoluți, trăind într-un egocentrism adormit de simțurile satisfăcute de labirintul comerțului mondial.

În efortul de a releva desfătările și mâhnirile muncii, Alain de Botton relevă și că societatea contemporană este defectă, marea ciumă fiind lipsa de autenticitate în relațiile dintre oameni. Fiind martorul unei vânători de toni în jurul arhipelagului Maldive, ton ce va ajunge nici 3 zile mai târziu pe masa micuțului Sam, în Bristol, Marea Britanie, cu Alain de Botton pe urmele lui, de Botton are următoarea revelație: „Nu mai pare neverosimil, așa cum susțin numeroase religii, să fim cu toții, până la urmă, de la molie la președinte, membrii aceleiași imense și irevocabil fratricide familii” (p. 54).

Această cecitate modernă în conștientizarea oamenilor și naturii din întreg circuitul unui produs finit prezentat spre consum este deci marele defect al omului modern. În acest sens, o oază de evadare pare să fie găsită în domeniul vibrant al antreprenoriatului. Aflat la o conferință în nord-vestul Londrei menită să prezinte unor investitori felurite invenții ale antreprenorilor locali, Alain de Botton întâlnește de această dată antreprenori inventatori ai unui baton de chipsuri, unui sistem inovativ de stingere a focului 1-2-3 Stop Fire, sau al unui lanț de capele seculare.

De Botton observă că invențiile au o aplicabilitate slabă în viața reală dar concluzionează totuși despre antreprenoriat că „(d)omeniul pare să necesite o sinteză dureros de rară de imaginație și realism” (p. 279) iar antreprenorii „erau dovada gradului în care preferăm, până la urmă, exaltarea și calamitatea plictiselii și siguranței” (p. 281).

Der Schriftsteller, Bestseller-Autor und Philosoph, Alain de Botton, waehrend eines Interviews am 14.5.2013 im Hotel Greulich in Zuerich.

©Foto: Mathias Marx, 2013 / Alain de Botton Free Press Archive.

Teoria înstrăinării marxiste și pasărea care nu credea în aripi

Prezentul lumii văzute prin ochii lui Alain de Botton rămâne deci detașat de natura reală a omului-animal: „Ne disipăm în diverse proiecte colective intangibile, de pe urma cărora rămânem cu întrebarea ce am făcut anul trecut și, încă și mai profund, unde ne-am pierdut și ce s-a ales de noi” (p. 182).

Așadar desfătările și metehnele muncii sunt analizate de către Alain de Botton din prisma relațiilor comerciale, a uniformizării sistemului, și a eșecului acestui proiect colectiv, societatea capitalistă, de a ne face fericiți. Deci la bază, de Botton face această analiză în spiritul și tradiției teoriei marxiste a înstrăinării – „Îi povestim despre călătoria pe care o întreprindem și despre teoria înstrăinării, a lui Karl Marx, așa cum este definită în Manuscrisele economico-filosofice din 1844” (p. 63).

Alain de Botton crede în spirit neomarxist că „Împlinirea unei părți însemnate și, poate cel mai important, a nevoilor noastre, rămâne independentă de comerț” (p. 273). Dar comerțul este pentru de Botton puternic politizat, fiind echivalent cu capitalismul, aflat încă într-un stadiu incipient: „capitalismul rămâne încă în fașă” (p. 273) și este posibil chiar ca generațiile următoare să perceapă economia contemporană „ca fiind la fel de înapoiată ca Europa Evului Mediu întunecat” (p. 273), postulând astfel că în sine, capitalismul conturat odată cu revoluția industrială a secolului XIX nu a adus nicio modificare majoră fibrei societății.

Deci omul-animal este înstrăinat de semenii lui și de sine într-un sistem capitalist cvasi-barbar, ce promovează o familie fratricidă, sistem aflat oricum într-un stadiu incipient de dezvoltare. Teoria înstrăinării a lui Karl Marx avea premisa centrală conform căreia omul, în modul de producție capitalist, își pierde abilitatea de a decide propria viață și propriul destin, fiind privat de abilitatea de a se percepe pe sine ca fiind stăpânul/stăpâna propriilor acțiuni. Astfel, în lupta burgheziei, care controlează capitalul și modul de producție, omul devine doar un agent ce trebuie să îndeplinească anumite sarcini și obiective, aducând astfel plus valoare față de competiție. Alienarea este deci dublă: alienarea față de modul de producție și capital, și alienarea față de ceilalți oameni.

La bază însă, teoria lui Marx de Entfremdung, a fost influențată de alți gânditori stângiști, în special Ludwig Feuerbach (Esența creștinismului – 1841), care susținea că ideea unui dumnezeu supranatural a alienat caracteristicile naturale ale ființei umane. Mai radical și construind pe aceeași idee, Max Stirner (Egoul și sinele lui, 1845) a susținut că în sine, ideea de umanitate reprezintă o alienare a sinelui, o sufocare a omului, o reducere a omului ca parte dintr-un întreg. La Marx, dumnezeul supranatural și umanitatea se contopesc în ideea de sistem capitalist, având aceleași funcții de alienare a individului. Acest curent de gândire a prins putere în prima jumătate a secolului XIX, secolul definitivării conceptului de stat modern și în plină mișcare de secularizare a statului. Însă marea revoluție a birocratizării (crearea de protocoale și formulare standard) a fost uniformizarea relațiilor dintre stat și cetățean, înainte regularizate pe bază de rang social și legături de sânge, birocratizarea fiind astfel revoluția premergătoare și pe alocuri paralelă emergenței drepturilor omului: și cu drepturile omului, a emergenței libertății.

Soluția istorică la această dilemă învăluită în teoria înstrăinării a fost sistemul economic socialist, ce și-a găsit apoteoza în sistemele centralizate comuniste, care au fost istoric și politic un eșec la adresa libertății umane și chiar a tezelor aflate la baza teoriei înstrăinării a lui Marx. Despre această soluție, Winston Churchill spunea: „Socialismul este o filosofie a eșecului, crezul ignoranței și evanghelia invidiei.”

La Alain de Botton, acest neomarxism este deci prezent dar incomplet: deși critica este clară, și poate nicăieri mai clară decât în rezultatele primite în urma unui test de consiliere profesională care îl îndreptau pe Alain de Botton spre o carieră în diagnoză medicală, prospectare de zăcăminte de țiței și gaze sau industria de agrement (p. 125), soluția nu ne este dată.

De Botton ne oferă însă un ritual de reflecție, în explorarea procesului de pictură a lui Stephen Taylor, care a petrecut ultimii doi ani într-un lan din East England, pictând același stejar în toate anotimpurile și în lumini diferite. Astfel că „devotamentul cu care cercetează un copac este o încercare de a se da pe sine la o parte și a lua act de tot ceea ce este alteritate și dincolo de noi” (p. 182). Deloc întâmplător, pictorul este adept a lui Hegel, adept al definiției conform căreia muzica și pictura sunt genuri dedicate „prezentării senzoriale a ideilor”.

Însă întreg demersul lui Alain de Botton, dincolo de a conține o incursiune superficială în 10 domenii diferite, are la bază un paradox: Alain de Botton este el însuși un produs al sistemului pe care îl critică și îl reneagă. Educat în sistemul elitist al școlilor britanice – internatul Dragon School, licența în istorie la Cambridge, masterat la King’s College și un doctorat început – dar neterminat, la Harvard, de Botton s-a născut într-o familie a cărei avere este estimată la peste 230 de milione de lire sterline, descendent al talmudistului și rabinului Abrahan de Boton. Tezele lui Alain de Botton devin astfel tezele unei păsări care nu crede în aripi, deși sunt acolo iar aripile o fac să fie pasăre.

Aflat pe vasul de vânătoare de ton de lângă arhipelagul Maldive, Alain de Botton este martorul prinderii unui ton: pentru conservarea culorii cărnii și conservarea intactă a cărnii în sine, odată prins, tonul este lovit cu un mai în mod repetat în cap. Tonul este lovit de fratele căpitanului care blesteamă în dhivehi „Nagoobalha, nagoobalha, hey aruvaalaanan” – jigodie, jigodie, s-a zis cu tine, iar de Botton notează că „este primul ton pe care îl prinde în ultimele opt zile și are șapte copii acasă”(p. 53). În această mare loterie a societății satului global, Alain de Botton ar fi putut fi fratele unui căpitan vânător de ton, iar fratele căpitanului, filosof contemporan.

Apreciem demersul și efortul lui Alain de Botton în relevarea lipsei de sens a vieții umane fără reflecție reală asupra desfătărilor și mâhnirilor muncii. Notăm însă că arta rămâne preponderent accesibilă unor păsări cu anumite aripi și apreciem libertatea de alegere și mobilitatea socială care par cumva să scape analizei lui Alain de Botton: jocul este cu sumă deschisă (capitalism) și nu un joc de sumă zero (socialism). Din fericire, spre desfătarea și meteahna noastră.

Copia noastră Alain de Botton: Desfătările și mâhnirile muncii, trad. Mihaela Ghiță, editura Vellant, 2017

© Cover Photo: Vladislav Muslakov, 2018.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.