Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind (2008) – Nonficțiune

Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind ne prezintă poveștile de viață a 16 femei din ultima generație care a trăit prin patru regimuri politice: monarhia, regimul legionar al generalului Antonescu, comunismul și democrația. Acest demers are un scop dublu: pe de-o parte, de a îmbogăți discursul oficial asupra Istoriei prin aceste Istorii personale, și, pe de altă parte, de a recupera istoria mică, istoria socială a femeilor, într-un demers asumat feminist de a le permite femeilor să pășească în panteonul patriarhal al Istoriei.

Așadar, Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, este o serie de interviuri memorialistice coordonate de Zoltán Rostás și Theodora-Eliza Văcărescu, și realizate de studenții la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București. Premisa este simplă: Zoltán Rostás: „Istoria consemnează eroismul sau martiriul bărbaților, dar uită adesea de rezistența tăcută a femeilor.” (p.10), iar prin asta, scopul cărții este explicit asumat încă de la început.

Se zice că istoria este scrisă de învingători. Dacă judecăm după manualele și cărțile de istorie, acești învingători sunt adesea bărbați, sau femei care s-au strecurat în panteonul patriarhal al istoriei prin virtutea unor reușite supraomenești, raportate la femeile din jurul lor. Demersul coordonatorilor cărții Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind este deci asumat feminist: „Bănuiesc că este vorba de un reflex cultural foarte răspândit și adânc înrădăcinat, conform căruia o femeie trebuie să fie cel puțin Jeanne D’Arc, Marie Curie, Ecaterina Teodoroiu sau „măcar” participantă la rezistență, încarcerată din motive politice, sau în orice caz cu performanțe mai însemnate decât media bărbaților. Iar dacă femeia nu are altă performanță decât terminarea ridicării unei case în lipsa bărbatului aflat pe front, nu merită atenție deosebită.” (Zoltán Rostás, p. 10).

Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind recuperează deci istoria mică, pentru a o pune în antiteză cu Istoria: dacă există vreo lecție de reținut din această carte este că nu există de fapt Istorie și Adevăr, ci doar Istorii și Adevăruri. Orice eveniment, pe cât de incontestabil ar părea, este resimțit diferit de fiecare om și fiecare familie, în funcție de circumstanțele în care aceștia trăiesc.

brigitta-schneiter-629765-unsplash

Spre exemplu, victoria sovietică asupra naziștilor și eliberarea României de sub regimul legionar al generalului Antonescu este celebrată la nivel mondial ca o mare victorie împotriva Germaniei naziste. Dar între 20 și 29 august, 1944, forțele sovietice erau pe urmele forțelor naziste, mărșăluind prin Moldova, dinspre Basarabia.

Doamna Ioana Rotaru, născută în martie 1921, sat Cândești, comuna Dumbrăveni, județul Vrancea, își amintește războiul și acele zile – Simona Cioacătă: „Cu banii de la nuntă am cumpărat după aia un polonic și o cratiță”. Își amintește că nemții au trecut prin sat cu prizonierii basarabeni, tineri bărbați, după ei. Ne povestește cum, de milă, le-a făcut un cazan mare de mâncare cu carnea de la o vacă explodată de o bombă și cum au mers nemții cu basarabenii pe jos, până la Râmnicul Sărat, unde au fost omorâți cu toții de o altă bombă. Tot doamna Rotaru ne spune că ascundeau butoaie de untură în pământ iar fetele și tinerele femei erau ascunse prin sobe false (ce se deschideau în pod), pe la rude sau în adăposturi sub pământ, pentru a scăpa.

Și totuși, deși istoria universală demonizează armata nazistă, doamna Rotaru ne spune că nemții erau mai miloși: „Nouă ni se părea că nemții erau mult mai buni decât rușii că le dădea la copii, le dădea bumboane, ciocolată…aveau foarte multe dulciuri, alimente, ne dădeau și nouă…erau foarte miloși. Rușii erau niște oameni necivilizați…chiar veneau….beau mult unde se duceau, veneau în curtea omului și se îmbăta ca porcii. Căutau întâi crama, cu pușca împușca butoiul și puneau gura la butoi și se îmbătau acolo, îi găseai în lacul de vin. Umblau după femei, căutau femei, ceasuri și băutură.” (p.15)

Pentru doamna Ecaterina Stoienescu, satul Zilnicea, județul Teleorman, născută în 1914 – Mădălina Iacob: „Eu am muncit mai mult ca bărbatul meu”, generalul Antonescu a fost un om generos, care a ajutat-o să obțină comutarea sentinței la moarte a soțului ei pe front, în primul rând. Își amintește doar cum soția lui stătea în salonul lor de confecționare de pălării până pe seară după care fugea acasă: „Aoleu, mă duc acasă că vine Nelu!” (p. 49).

Dar pentru doamna Gertrude Redlinger, din Timișoara, din părinți austrieci evrei, regimul legionar a fost un coșmar: „nu știu sigur dacă ai învățat despre ororile legionarilor care îi duceau pe evrei la abator și îi agățau de cârlige ca și pe animale, și mama mea a fost foarte speriată, că mergeau din casă în casă și căutau evrei.(…) Când au venit legionarii și au întrebat: în casa asta stau evrei?, el (n.r. tata) a zis că nu. Știu că mama (…) ne-a luat în brațe și s-a așezat pe divan și ne-a zis: Acuma stăm și așteptăm să vedem ce-o să se întâmple.” (p. 250) – Brândușa Babenco: „Stăteam noaptea la sediu și făceam manifeste”.

Dacă aceste femei și cei din jurul lor știau să citească, au avut un soț, erau de partea sau împotriva ilegaliștilor comuniști, a depins modul în care au resimțit comunismul și toate marile evenimente istorice.

Astfel că, mai pregnant decât orice eveniment istoric, femeile din Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind au resimțit însăși condiția de femeie, de soție, de mamă. Am putea să luăm manualele de istorie și să observăm nu doar că există mai mulți bărbați consemnați ca făuritori ai istoriei, ca victorioși și învinși, dar există mai multe fotografii cu cai decât cu femei (Theodora-Eliza Văcărescu: Despre pile, femei și istorie). Și totuși femeile au purtat greul de două ori, prin calitatea de supraviețuitoare: „Da ce zile negre am avut noi atunci! Nici suferința nu o puteai duce liniștit, nici morții nu puteai să-i plângi în liniște. Auzeai bombele cum cădea. Pe la două după-amiaza, trebuia să te adăpostești pe undeva, da nu în case, că era periculos. Săpase mama cu noi, copiii, un tunel, așa în pământ, ca un fel de pivniță în care ne adăposteam. Eram ca niște șobolani. (…) Simțeai pământul cum se zguduie. Parcă era sfârșitul lumii.” (p. 32).

Dar și prin condiția lor de mame, soții și muncitoare în comunismul care le vroia mame eroine: „Eu am muncit mai mult ca bărbatul meu. El își practica meseria; eu făceam și meseria mea, și gospodăria, și îi duceam și lui toate încălțările.” (era cizmar și după război se mișca mai greu) (p. 48). Această sărăcie a timpului este resimțită diferit dar omniprezentă, într-o formă sau alta în viețile acestor femei – „De ce numai pe șapte copii i-a dat la școală și au învățat câte patru clase, da pe mine de ce nu m-au dat să învăț și eu măcar două? Și de aicea eu am purtat o ură pă ei.” (p.41) – doamna Stoienescu nu învățase încă să citească sau să scrie până la momentul interviului, având atunci 89 de ani. De altfel, a fugit la 13 ani de la unchiul și mătușa care au crescut-o, devenind ucenică într-un atelier de pălării, de unde a trebuit să plece când s-a căsătorit și a rămas însărcinată.

yasemin-atalay-1320447-unsplash

Marea istorie le zdrobește adesea pe femeile din această carte. Aflăm cum accidentul de la Cernobîl a afectat patru generații în familia doamnei Mita Dumitru (care de altfel face confuzia între Cernavodă și Cernobîl) și care își va pierde ambii fii în urma accidentului nuclear iar strănepoata ei are astăzi probleme neurologice: „Într-un timp au lucrat la Cernavodă, lângă Ucraina, că se schimbase cu tot cu serviciu. Și într-o zi, nu știu ce s-a întâmplat, că a avut loc o explozie, ei era acolo în apropriere. Și ce m-am bucurat că n-a pățit nimic, dar mai târziu, a început să-i doară rău de tot capu, să vomite tot ce mânca. S-au dus la doctor și le-a spus că, din cauză că au înghițit gaze de-alea toxice, s-au îmbolnăvit la cap, nu știu exact ce să-ți spun, avea așa, ca un ou la cap, pe creier. (…) Nevastă-sa Niculina l-a părăsit, și-a luat copiii și l-a lăsat singur doar cu Dan, care mai mult el l-a crescut și cu ta-su mare. Soare trăia numai din lichide. I se umflase limba, ochii, toată fața era numai o umflătură. Era vânăt la cap, te speriai de el dacă îl vedeai.” (p. 35-36). Vorbind de nepotul ei Dan, acum mare: „Dan, vai de el, că e așa de supărat cu copila aia a lui, că uite-te și tu, nu vorbește. Înțelege tot, da nu poate să vorbească.” (p.36).

Despre stilul abordat

Cartea Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, sub coordonarea lui Zoltán Rostás și Theodora-Eliza Văcărescu însumează 16 interviuri semi-dirijate cu 16 femei din diferite zone ale României. Interviurile au fost realizate de studenții la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București, la începutul anilor 2000 iar femeile alese au toate peste 70 de ani, la data intervievării. Este deci o carte de nonficțiune, încadrată de prefața și postfața coordonatorilor – Zoltán Rostás și respectiv Theodora-Eliza Văcărescu.

Este însă neclară metodologia de selecție a acestor interviuri incluse în carte – dacă a existat vreuna, precum și metodologia de intervievare – la fel, dacă a existat vreuna. Interviurile sunt mai mult sau mai puțin dirijate, în funcție de fiecare intervievator în parte. Nu pare să existe vreo altă editare iar calitatea interviurilor diferă, în funcție de respondent. Spre exemplu, interviul Ioanei Muntenescu: „În tagma noastră se trăiește ca într-o rezervație” este dificil de urmărit datorită lipsei de coerență a doamnei Ariana Kunner Stoica și ar fi putut chiar să fie înlocuit cu un altul.

Este clar însă din scurta introducere pe care studenții intervievatori o fac fiecărui interviu că au ajuns să intervieveze aceste femei prin cercul lor de cunoscuți, având cu acestea fie o legătură directă, de rudenie, fie o legătură de prietenie.

Cartea Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind se situează ontologic în curentul constructivist în științele umane, în centrul căruia se află ideea că istoria și relațiile internaționale sunt construite social, și nu sunt deci o consecință a naturii umane sau a altor caracteristici ale politicii globale. Este cel mai nou curent care încearcă să explice natura relațiilor internaționale și a reprezentat o ruptură de realismul anterior, care considera că statele sunt cutii negre goale și că ce se întâmplă la nivel subnațional nu contează pe scena internațională anarhică sau sistemică, în funcție de paradigmă. Unul dintre cei mai renumiți susținători ai constructivismului social, Alexander Wendt a susținut că anarhia este ceea ce fac statele din ea (Anarchy is What States Make of It: the Social Construction of Power Politics, 1992).

Într-o lucrare provocatoare (The Pasteurization of France, 1982), Bruno Latour demonstrase deja, în ciuda realiștilor care susțineau că realitatea există independent de oameni, că și domeniul științelor exacte este un domeniu construit și determinat social. Latour analizează în detaliu triumful descoperirii lui Louis Pasteur pentru a demonstra că acest triumf a fost negociat cu publicul, industriașii, fermierii și colegii lui savanți, pentru a-i convinge de validitatea descoperirii lui – procesul de pasteurizare și a implicațiilor acestuia.

În acest sens, constructivismul și abordarea din cartea de față, Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, acceptă implicit ideea că știința, istoria fiind inclusă aici, evoluează în salturi paradigmatice: nu este suficient să știi un anumit adevăr dacă nu îți convingi colegii de breaslă de validitatea acestui adevăr.

Ca și în constructivism, în mica istorie și în mărturiile din această colecție, nu există deci un Adevăr universal valabil, ci doar o suită de adevăruri construite, trăite, și resimțite social, de oamenii de rând.

jake-thacker-113197-unsplash

Citate memorabile:

„Istoria consemnează eroismul sau martiriul bărbaților, dar uită adesea de rezistența tăcută a femeilor.” (p.10)

„Tu să înveți carte, fată, să nu ajungi ca noi, să-ți câștigi pâinea din munca de câmp. Pământul e viclean, îți dă, dar plătești de zece ori mai mult decât îți dă…Să înveți carte ca să ne faci mândri de tine.” (p.13)

„Știu că pe vremea aia mă plăcea un băiat. Nu era el cine știe ce frumusețe, da tot timpul când mă vedea mă invita la dans, vorbea cu mine, era mai prietenos decât ceilalți. Știi, tata băgase frica în ei. Toți știau că nu dă voie la nimeni să îmi facă curte, și-atunci ei doar mă priveau așa, curioși, da de apropiat, nici că se apropiau. Doamne, și ce mai sufeream!” (p. 29)

„La masa aia la care au stat era și băiatu cu care vroia ei să mă mărit. „Blendărăul” așa l-am poreclit io că nu puteam să îl sufăr.” (p.30)

„Am avut un frate mai mic, Petre. El a trăit ce a trăit, s-a însurat și a apoi a murit. Pe mine m-a uitat Dumnezeu! Câteodată începi să simți viața asta ca pe o povară. Nu mai pot!” (p.31)

„Da ce zile negre am avut noi atunci! Nici suferința nu o puteai duce liniștit, nici morții nu puteai să-i plângi în liniște. Auzeai bombele cum cădea. Pe la două după-amiaza, trebuia să te adăpostești pe undeva, da nu în case, că era periculos. Săpase mama cu noi, copiii, un tunel, așa în pământ, ca un fel de pivniță în care ne adăposteam. Eram ca niște șobolani. (…) Simțeai pământul cum se zguduie. Parcă era sfârșitul lumii.” (p. 32)

„Ce, că mulți au rămas cu probleme, rău de tot. Oameni morți, femei lăsate văduve, mame fără copii, ce să-ți mai zic că știi și tu, că doară ai învățat la școlile alea la care te-a dat mă-ta, că de când te duci și nu mai termini și tu odată.” (p. 32)

„Parcă și acu aud în urechi zgomotele avioanelor nemțești. Le numeam știuci.” (p. 33)

„Într-un timp, femeile rămase fără bărbat se apucase de contrabandă.” (p. 34) Soțul ei ajută femeile văduve să facă contrabandă cu carne de vițel.

„De ce numai pe șapte copii i-a dat la școală și au învățat câte patru clase, da pe mine de ce nu m-au dat să învăț și eu măcar două? Și de aicea eu am purtat o ură pă ei.” (p.41 – unchiul și mătușa care au crescut-o nu au dat-o și pe ea la școală. A fugit de la ei la 13 ani)

„Păi vreo 13 ani. Călăream pă cai și băieții după stradă lor râdeau de mine. „Ia uite-o pe Ecaterina, iară pleacă călare pe cai!” (…) Eu mergeam cu doi cai, unu în partea aia, unu în partea asta și eu la mijloc, mergeam călare /gesticulează.” (p. 42)

„Și atunci bărbatu meu, că știa cât am suferit ca copil acolo, îmi zice: „Eu sunt amărât, tu amărâtă, ne căsătorim amândoi.”Eu am cedat” (p. 44)

„Și am rămas apoi cu bărbatul. El a zis: hai să facem un băiat:„Măi, da de unde știi tu că o să fie băiat?”…Și băiat a fost.” (p.44)

„nu știu sigur dacă ai învățat despre ororile legionarilor care îi duceau pe evrei la abator și îi agățau de cârlige ca și pe animale, și mama mea a fost foarte speriată, că mergeau din casă în casă și căutau evrei.(…) Când au venit legionarii și au întrebat: în casa asta stau evrei?, el (n.r. tata) a zis că nu. Știu că mama (…) ne-a luat în brațe și s-a așezat pe divan și ne-a zis: Acuma stăm și așteptăm să vedem ce-o să se întâmple.” (p. 250)

„Și…au intrat legionarii, seara la nouă, cu pistoalele, deci era o brutalitate nemaipomenită, trebuia să-ți predai cheile de la toate depozitele pe care le ai aici, predai inventarul, tot, chiar dacă era al tău, erai personal, erai particular aici…„Ieși de aici afară până nu-ți zbură, creierii”” (p.279)

„Pe acest bulevard, pe unde am mers eu, în dreptul școlii nr. 8, o școală ieșită așa un pic în drum, era un leagăn de copii micuți, micuți…Cine m-o fi pus să mă uit dacă mai era fum, nu știu, că-n niște duzi și niște castani care erau în fața leagănului, nu erau decât scufițe cu capete de copil, spânzurate între ramuri, mânuțe cu câte-un capăt de cămășuță, câte-un corp de copil atârnat, cum i-a aruncat suflul bombei.” (p. 283).

„Într-adevăr astăzi, 5 aprilie 1944, am văzut iadul pe pământ.” (p. 284)

„A fost o imagine pe care muritorii de rând o văd în filme, eu am văzut-o în realitate, în culori vii, în flăcări, în fum și i-am văzut pe cei doi aviatori, cu parașutele strânse, cu jandarmul cum îi mâna către post, și-am înțeles atunci că ăsta e războiul, că asta-i lupta, că ăștia-s eroii, care reușesc cumva să scape de el, vii sau morți, prizonieri sau liberi.” (p. 285)

„Rusul a plecat, așa, puțin încurcat, înapoi în vagon, a mai revenit și a încercat iar să mă amenințe că mă aruncă din tren. Doamna doctor a zis să stau liniștită, că n-o să-l lase să facă treaba asta, dar mie nu-mi era frică, făceam socoteala că dacă mă aruncă mă rostogolesc pe terasament și o să mă julesc nițel, dar n-o să mor din asta, că trenul n-avea viteză chiar așa, încât să cred că m-a omorât vreun rapid sau vreun accelerat.” (p. 293).

„Apoi, mai târziu, învățământul a devenit mixt, adică s-au împreunat clasele: băieți și fete. Pentru noi a fost o surpriză, o surpriză cumva nesurpriză pentru că școala de băieți era vizavi de școala de fete și noi ne uitam prin gard la băieții de acolo și ei, tot așa, veneau să ne vadă. Parcă eram niște extratereștri. Nu se părea ceva ciudat, cu toate că atunci când plecam de la școală, plecam împreună pe stradă.” (p. 329).

„Dar la mine în cameră nu au putut să între, pentru că eram soție încă de militar activ și-acolo n-aveau voie să intre, așa că eu n-am avut neplăceri. Dar pe tata l-au luat și l-au ținut într-un loc cu domiciliu forțat. N-avea voie să iasă din oraș, nici nu știam unde este, până cânt au văzut că nu este vinovat, nici n-a făcut avere…” (p. 376 – toți funcționarii de la bursă au fost închiși de regimul comunist).

Capitole:

Zoltán Rostás: Mica istorie

Simona Cioacătă: „Cu banii de la nuntă am cumpărat după aia un polonic și o cratiță”

Mădălina Iacob: „Eu am muncit mai mult ca bărbatul meu”

Oana Dan: „Mama, membră de partid, tata, pioner”

Diana Gorbatîi: „Toți ne făcea ruși”

Ioana Ilie: „Eram luați așa, cu toptanul, și băgați în partid”

Cristina Zainea: „Citesc ziarul și înjur”

Maria Surdeanu: „Restul, ce ne rămânea, îmi calcula soțul pe zile, până la chenzină!”

Bogdan Oprea: „Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi răi, tinere!”

Cristina Apostol: „Ne-am descurcat și cu bune și cu rele”

Mădălina Păun: „N-am dus-o la zgâriat pe timpu comuniștilor”

Brândușa Babenco: „Stăteam noaptea la sediu și făceam manifeste”

Cristina Alexandrescu: „Am ajuns să dau rețete și pentru pușcărie”

Iulia Calciu: „Viața mea era muzica”

Ana-Maria Marinescu: „Nu m-a trădat niciodată nimeni”

Ioana Muntenescu: „În tagma noastră se trăiește ca într-o rezervație”

Maria Bercea: „Carnetul de sindicat al doamnei Bulandra”

Theodora-Eliza Văcărescu: Despre pile, femei și istorie

Copia noastră: Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, coord.: Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, seria Actual, editura Curtea Veche, București, 2008.

De citit când: vrei să afli o altfel de istorie, o istorie la feminin, invizibilă oficial.

De citit mai mult:

Bruno Latour, Pasteur : guerre et paix des microbes, suivi de Irréductions, La Découverte/Poche, collection Sciences humaines et sociales, 2001

Alexander Wendt: „Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics”, in International Organization Vol. 46, No. 2 (Spring, 1992), pp. 391-425

©Photo: Drew Patrick Miller (cover), Jake Thaker, Brigitta Schneiter, Yasemin Atelay, 2019, CC.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.