Hrană lupilor, în Siberia

Foto: Zoltan Tasi

„Eu vă salut de peste Prut, orfană.” După o scurtă pauză, continuă cu vocea tremurată: „cu mama dreaptă, peste Prut”. Este 11 octombrie, 2019, și ne aflăm la parterul unui bloc, într-un cartier periferic din Brașov, la sediul Fundației Bucuria Darului. Femeia care ne vorbește este Margareta Spânu-Cemărtan (n. 19.11.1942) și se află în fața noastră ca supraviețuitoare a deportărilor din Siberia din timpul regimului comunist din Moldova. Și ca autoare astăzi, vorbind despre autobiografia ei, „Lupii. Amintiri din Siberia” (Tipografia Centrală, Chișinău, 2016).

Vocea ei face ecou în sală, în timp ce ne vorbește, în picioare. În spatele ei, drapelul României servește drept fundal. În față pe masă, o icoană ortodoxă stă pe un trepied. În pantaloni negri, ie și vestă, tunsă paj cu părul argintiu și adidași albi, peste gleznă, Margareta și-a așteptat cuminte ca un copil rândul să vorbească, cu mâinile în poală. Invitatul special, Octav Bjoza, fost deținut politic sub regimul comunist din România, ne-a vorbit despre importanța memoriei colective și despre cum nu se dă nicicum importanța cuvenită comemorării sacrificiilor făcute de anumiți oameni, sub ororile comunismului. În definitiv, „o țară care nu își va respecta eroii, se îndreaptă fără îndoială într-o direcție greșită”. Păstrarea vie a memoriei colective nu este însă doar o marcă de respect, ci este esențială pentru noile generații, pentru că România nu exportă doar păduri, ci și tinerețe și inteligență. Pentru Bjoza este deci „lipsit de demnitate, pe undeva” să renunțăm, simbolic, la lupta împotriva U.R.S.S.-ului. Discursul acesta pare ușor desuet, în contextul actual, când nu mai există Uniunea Sovietică și într-o sală plină preponderent de oameni sub 40 de ani.

Dar apoi Margareta Spânu-Cemârtan se ridică și ne vorbește despre mașinăria sovietică de propagandă și făurirea Noului Om și despre cum U.R.S.S. s-a folosit, printre altele, de două valuri de deportări în masă pentru a subjuga Moldova. Margareta alunecă treptat în povestea ei, până când vocea ei devine tânguire. Deodată, totul pare aievea. Sala tace și lacrimi curg pe obraji, pe ici, pe colo, în tandem cu oratoarea. Și oroarea. Suntem cu toții în Siberia, fugind de lupi.

„Acolo nu-ți trebuie. Te duce hrană lupilor!”

Moldova a devenit oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pe 2 august 1940. Deja din 1812, în urma Păcii de la București semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, partea estică a Principatului Moldovei, Basarabia, a fost ocupată de Imperiul Rus. De atunci și până în prezent, Moldova se va afla sub influență rusă, într-o formă sau alta. Dar în timpul regimului comunist (2.08.1940-27.08.1991), Moldova a trecut printr-un intens proces de rusificare forțată.

Chiar din 1940, sovieticii au executat primarii, avocații, notarii, și mulți alții. Supraviețuitorii au fost victimele deportării. Un prim val de deportări a avut loc chiar în 1941 când au fost deportate familii întregi în Siberia, din rândul intelectualilor din Moldova – oameni politici, oameni de știință, artiști etc. Atunci, așa cum ne spune Margareta, „au decapitat toată floarea Basarabiei”. Noaptea, în drum spre Siberia, au despărțit tații de familiile lor, spunându-le „nu bociți, femei și copchii, pentru că îi ducem să vă pregătească vouă casele”. Au fost însă duși să fie omorâți. Din acest prim val, se estimează că au supraviețuit cam 1% dintre bărbați.

Al doilea val de deportări, inițiat în 1949, a vizat însă oameni de rând, catalogați tot drept dușmani ai neamului. Deportarea a fost o decizie complementară eforturilor de a sovietiza Moldova, după ce deja în 1946-1947 au creat o foamete artificială, prin raiduri repetate în case, pentru a-i forța pe oameni să intre în colhoz. În acea perioadă, oamenii și copiii ajunseseră să mănânce buruienile crescute la umbră, mureau pe capete și schimbau un covor pe o pâine neagră. Cei care și-au permis, au plecat în Ucraina sau Polonia. Cei rămași au fost ținta celui de-al doilea val de deportări.

În acest val a fost deportată și familia Margaretei – ea, 7 ani, Emil, fratele ei, 11 ani, tatăl lor, Nicolae Spânu, 36 de ani, și bunica, Sofia, 78 de ani. Mama Margaretei murise deja de tifos, pe când Margareta avea un an și jumătate. Când a venit „mașina aceea fioroasă militară” în sat la Mihăileni, plasa Râșcani, județul Bălți, și când brigadierul local, Grișa Postolache, le-a spus să-și facă bagajele pentru Siberia, ei nu știau ce și unde este Siberia. Grișa Postolache avea doi soldați cu arme care mergeau cu el prin sat. De altfel, tot atunci soldații sovietici au terorizat populația locală cu violuri, jafuri și execuții. Unii localnici au încercat să se opună, precum vecinul lor, revoltat că soldații i-au luat toate icoanele din casă, aduse de bunelul lor direct din Ierusalim, și le-au dat foc. A luat atunci 10 ani de închisoare pentru că s-a revoltat. Alți localnici au încercat tactica inversă: le-au spus soldaților tot ce i-au întrebat, le-au oferit toți banii și toate bunurile. Și totuși, nu a contat, pentru că au fost și ei deportați. De altfel, și tatăl Margaretei a făcut armata la sovietici, nu la români, pentru că nu a vrut să îi supere pe sovietici. Trimis la vatră în urma unei accidentări, a revenit la munca de câmp și la viața de familie. Acum însă plângea în timp ce își făcea bagajele și în timp ce bătrânele din vecini îi strigau să își ia și ceva mai gros, sub râsetele brigadierului Postolache: „Acolo nu-ți trebuie. Te duce hrană lupilor!”

Drumul până în Siberia a fost parcurs inițial cu trenul, în „închisoarea pe roți”, în vagoane în care se simțea încă prezența vitelor. În mijlocul fiecărui vagon, o gaură în podea permitea scurgerea excrementelor. Temperatura oscila între foarte frig sau foarte cald. Cei mai slabi, copii sau bătrâni, care decedau pe drum, erau aruncați de soldați din trenul în mișcare. Arareori, primeau de mâncare de la soldații sovietici pește sărat. Setea era copleșitoare. În vagonul lor, o femeie și-a omorât copilul sugar, de milă, pentru că nu mai avea cu ce să îl alăpteze, arătându-le celorlalți sânul ei uscat ca o ciupercă. În tot acest drum, au făcut o oprire peste un pod, întreruptă rapid de sunetul puștilor menite să oprească tentativele de a evada înot.

În tot acest timp, Siberia îi aștepta. Siberia cuprinde 13,1 milioane de km pătrați și se întinde, pe direcția est-vest, de la Munții Ural la Oceanul Pacific și pe direcția nord-sud, de la Oceanul Arctic până la dealurile Kazahstanului de nord și la granițele Mongoliei și ale Chinei. Adică suprafața totală a Siberiei, Sibir, ținutul liniștit, în mongolă, este echivalentă cu aproape 55 de Românii și ocupă 77% din teritoriul total al Federației Ruse. Deci Siberia este în sine cât un întreg continent, cu zona estică fiind cunoscută drept „polul frigului”, cu temperaturi ce ajung la -50° Celsius.

Ajunși în Siberia, a urmat la fiecare oprire un proces de negociere cu soldații locali și un reprezentant din vagoane care vorbea rusă. Li se spunea deci ce localitate este acolo, cu ce se ocupă și de câți oameni au nevoie iar apoi erau lăsați să decidă dacă vor coborî acolo sau vor aștepta următoarea stație. Margareta și familia ei au coborât mai departe și au ajuns astfel în Orlovka, regiunea Kurgan, raionul Kosulino, un sat cu două străzi, două ferme – una de vaci și una de oi, înconjurat de păduri și câteva lacuri. Li s-a făcut un instructaj cu ce au voie să facă și ce nu, fiind atenționați să nu fugă, pentru că nu au unde fugi. Tot aici, profeția s-a adeverit: răpuși de frig, boli sau foame, cei care decedau iarna erau îngropați în morminte săpate superficial în pământul înghețat iar apoi, veneau lupii: Majoritatea murea iarna, nu rezistau la ger de minus 40-50 de grade. Bărbații săpau groapa, mai ales moldovenii noștri, numai 50 de cm, ca să încapă sicriul, și astupau cu zăpadă și gheață. Dimineața găseau numai oasele roase și rupt sicriul tot. Jivinele o duceau greu, nu puteau vâna, și veneau pe urma oamenilor la cimitir, miroseau că e acolo un trup nou. Se băgau lupii și în case, în șoproane, rodeau deasupra acoperișul.”

„Fugea așa, încât mi se părea că zboară.”

În Orlovka au fost repartizați la casele băștinașilor. Margareta și familia ei au nimerit la o văduvă cu două fete mari, dintre care una oarbă. Casa avea trei încăperi: tinda, bucătăria și gornița – casa mare. Aici au fost șocați de faptul că rușii își țineau vitele și porcii în casă dar nu de frica gerului, ce ajungea iarna și la -50°C, ci de frica lupilor. Tot aici localnicii aveau păduchi și în bărbi și urau pe moldoveni dinainte de a-i cunoaște, numindu-i dușmani ai poporului.

Margareta Spânu-Cemârtan s-a emoționat mai mult decât de obicei în trei puncte diferite din povestea ei. În primul rând, atunci când ne-a povestit cum tatăl ei a trimis-o într-o noapte singură prin pădure spre casa bunicii, pe când el lucra într-o localitate din apropiere. Nici astăzi Margareta nu este sigură dacă a făcut acest lucru ca să o întărească pe ea sau cu speranța că ea va cădea pradă lupilor. În acel moment, avea deja experiența unei nopți petrecute în copac, cu lupii dând târcoale, după ce un mustang pe care îl dresau a luat-o la goană în pădure, cu Margareta călare pe el. „Fugea așa, încât mi se părea ca zboară”, până când Margareta s-a izbit de un copac și a rămas acolo peste noapte. Dar acel drum prin pădure, cu lupii pe urmele ei, ecoul taigalei înghețate în timp ce o striga pe bunica să îi deschidă ușa, odată ajunsă acasă, și îndoiala cu privire la motivele tatălui ei, au marcat-o pentru totdeauna. Acum, ne întreabă pe noi, luptându-se cu lacrimile: „De ce credeți că a făcut asta?”

O a doua amintire marcantă a fost apariția unui măr moldovenesc în taigaua siberiană. Viața în sat se împărțea între muncă și lupta pentru supraviețuire, prin improvizarea de îmbrăcăminte și încălțări de iarnă. De altfel, bunica Sofia o trimitea pe Margareta în lac să adune ouă de rațe sălbatice, lăsând jumătate în cuib, spre a fi clocite. Găletușa de ouă era apoi schimbată pe un sac de cartofi, asigurând astfel hrana pentru familie. Așadar, atunci când un nou val de deportați a adus la ei un bărbat din Moldova care le-a dăruit copiilor un măr, evenimentul a marcat întreaga familie. Cu acel măr în mâini și lipit de obraji, li se părea că sunt înapoi în Moldova, în grădina lor. L-au mâncat doar a doua zi, după rugăciune, cu reverență, împărțit în patru părți egale. Și astăzi, ne spune „Imaginați-vă! Un măr! Un măr în mijlocul Siberiei înghețate!”.

Și într-un final, din copilăria trunchiată trăită în Siberia, o bună parte la orfelinat, ca pionieră, după ce tatăl ei a fost arestat pentru furt, Margareta ne-a împărtășit o mică parte. Însă drumul spre orfelinat, iarna cu căruța, a marcat-o pe viață, emoțional și medical. La capătul drumului, Margareta a fost luată sloi de gheață din căruță, incapabilă să se miște, înghețată fiind așezată pe băncuță. O noapte întreagă a fost îngrijită de o doamnă doctor, pentru a o reanima. A păstrat de atunci pentru tot restul vieții ei durerea în piept și în picioare. Și întregul drum pare o paralelă cu experiența pribegiei Ariei alături de Sandor Clegane în Urzeala Tronurilor.

Epilog – Dezghețul

„Îmi spunea cele mai frumoase cuvinte care există în lume. Eu mă topeam, căci așa ceva nu mai auzisem de la nimeni până la el și nici după el. E adevărat că le citisem prin romane, la orfelinat, dar prea verde eram, ca să le iau în inimă. Le consideram povești irealizabile. Acum erau în realitate și mie nu-mi venea a crede că eu, anume eu, merit o astfel de atenție, astfel de cuvinte. Mă consideram o sclavă, un obiect, de care nimeni nu are nevoie. Și, hop!, reiese că sunt și eu Om, nu numai robot fără cuget și valorez ceva. Mă măguleau aceste cuvinte alese și atingerile electrizante. Îmi părea că am aripi și zbor. Mai târziu, când aflasem ce este orgasmul, îl comparasem cu acele sentimente și am constatat că ele-s mai puternice și amețitoare decât el.”, consemnează Margareta despre prima iubire, un băiat care a murit de cancer. După șapte ani în Siberia, a revenit în Moldova unde și-a reconstruit viața, privind lumea, pentru totdeauna, din perspectiva unei supraviețuitoare a deportărilor în Siberia. Viața ei ni se pare un manifest pentru supraviețuire, o mărturie că poate există viață și acolo unde lupii sar pe acoperișurile caselor. Și dincolo de locul unde lupii sar pe acoperișurile caselor.

În semn de încheiere, cu lacrimi pe obraji, scriitoarea ne vorbește despre rusificarea actuală a Moldovei și despre visul de a vedea unirea Moldovei cu România în timpul vieții ei. Pentru că, dincolo de experiența deportării, cel mai șocant fapt a fost că ajunși în Siberia, puținii localnici îi urau dinainte de a-i cunoaște. Știau doar că sunt moldoveni, condamnați ca dușmani ai poporului. De unde Margareta a concluzionat că mașinăria sovietică de propagandă a fost o mașinărie îngrozitoare și poate cea mai îngrozitoare armă a regimului sovietic. Acum, vorbește cât poate de des despre cărțile ei și despre experiența deportării, subliniind importanța memoriei colective: „Acum tineretul nu știe ce a fost. Unii spun: doamna Cemârtan, oare nu cumva acestea sunt niște povești? Doamne ferește să treacă tineretul de astăzi prin așa povești! Noi nu am avut copilărie. Nu țin minte nicio joacă. Cât am trăit nu am avut timp să mă joc. Umblam prin păduri și prin mlaștini să caut de mâncare, să rezistăm. Bunica era bătrână. A ieșit de câteva ori să îmi arate ce plante sunt bune pentru medicină și pentru mâncare. Nu am văzut în cei 7 ani niciodată zahăr, nicio picătură de ulei.”

La final, în sală se ridică un cuplu, consăteni cu doamna Spânu-Cemârtan. De față cu noi toți, vorbesc cu mândrie despre oamenii valoroși pe care satul Mihăileni i-a dat lumii. Pare o întâlnire la colț de uliță. Doar că suntem în Transilvania iar ulița ni se arată în fața ochilor, dincolo de spațiu și timp.

*Acest articol a fost publicat inițial în revista ielele, magie – ediția de iarnă, apărută la nivel național pe data de 13 decembrie, 2019.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: