De parcă ar fi dragonii mei

Text: Milli Abagief

Fotograf: Jamie Pegg

„Iarna, plictiseala căpăta valențe de prizonierat pentru că, de teama unui atac cu bulgări de zăpadă, noi fetele nu ieșeam din liceu până nu se lăsa seara și ne alunga femeia de serviciu amenințându-ne cu mătura. Bântuiam coridoarele, făceam concurs cine știe în ordine făptașii curentelor literare și încercam să deschidem ușa de la laboratorul de biologie, unde, printre broaște și șoareci cu interioarele pe-afară, într-un borcan ascuns ar fi fost și-un fetus uman.

Îmi imaginam că plecatul la facultate o să fie un zbor eliberator spre o lume nouă. Aveam să zbor cu o catapultă înșurubată chiar de mine cu un imbus de la Ikea. Dar când m-am mutat în București, m-am trezit căutând însetată ideea de acasă. Da, mi-era dor și să pieptăn franjurii covorului persan din sufragerie.”

 

Dacă închid ochii și mă duc în locul meu ancoră, sunt într-un tren rapid spre Piatra-Neamț, e vară, am 16 ani și țin în mână Frații Karamazov. Trenul merge cu viteza unui personal, nu fiindcă așa e țara în care trăim, cum aș spune acum, ci pentru că trebuie să mă bucur de spectacolul de pe geam, să număr fluturi, să văd cum dealurile cresc în munți timizi, să inspir aerul ăla de pădure amestecat cu mătasea broaștei, amestecat cu coji de pepene aruncate la marginea drumului. Sar din tren în gara mică, ar trebui să duc cartea înapoi la bibliotecă, e timp pentru toate, nu știu ce-i aia grabă. În drum spre casă, din mintea mea ies versuri ca fire subțiri de pânză de păianjen, încerc să le prind cu mâna ca să le transcriu acasă și-un domn de la birt se uită ciudat la mine.

În București, anxietățile sunt parte din mine. De 12 ani încerc să fac orașul ăsta să devină acasă. Dar de 12 ani trebuie să îi demonstrez că merit să fiu aici. Trebuie să mă zbat, să dovedesc, să decid, să fiu cineva. Din mintea mea ies fire groase de griji, funii care mă țin de multe ori în loc, încâlcită. Oare ajung unde am de ajuns cu traficul ăsta? Oare am transpirat și se vede? Oare m-am îmbrăcat ca o provincială? Mă place cineva? Pot să am încredere în cineva? E acolo cineva? Închid ochii și caut o ancoră. Înapoi în Piatra-Neamț, trenul oprește în gară. Din trotuarul pietruit ies flori de mușețel.

Așa cum am citit și despre românii din diaspora, cred că atunci când te muți de acasă, nu te mai simți niciunde acasă o bună perioadă de timp. O ușă se închide și cealaltă abia se deschide și tu nu știi dacă să te bucuri sau să jeluiești. În starea asta de incertitudine și vulnerabilitate, te încăpâțânezi să idealizezi cu atât mai mult ce ai pierdut. În criza de identitate în care te afli, spune Alain de Botton, faci din clădiri și din spațiile familiare un mortar psihologic care să țină integră viziunea despre tine. Acasă devine un loc unde curge lapte și miere, cu oameni calzi. Câtă dragoste, ce bucurie! Exact ca-n fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka.

„ (…) de parcă ar fi dragonii mei.”

Sigur, când eram acasă la Piatra simțeam că pot să dau cu dalta în plictiseală. De-atâta plictiseală, în afara stagiunii de teatru, ne duceam la biserică pentru spectacol. Preotul de la biserica din centru sărea repede peste lecția din Biblie și făcea dezvăluiri incendiare despre adevărata istorie a românilor. Babele tare se mai supărau.Ne plimbam prin cimitir la întâlniri romantice. Și inventam povești din piatră seacă – pe unele din povești am uitat dacă sunt adevărate sau le-am inventat, așa că le povestesc acum ca fiind adevărate, fiindcă sunt parte din mine. O vecină mă lua cu ea când făcea curățenie în somptuoasa casă a unei bătrâne – acolo, în pivniță, locuia sora strigoaică a bătrânei. Așa că de fiecare dată când treceam pe lângă casă cu prietenele mele, ne țineam de mână și ne făceam cruce cu limba de trei ori. Sus pe muntele Cozla ar fi fost o piatră uriașă în formă de craniu, unde se petreceau tot felul de ritualuri, mai mult sau mai puțin legale. Noi nu am ajuns niciodată să vedem dacă există pietroiul, fiindcă ne prindea seara dându-ne de-a dura prin mormanele de frunze căzute peste ani. Iarna, plictiseala căpăta valențe de prizonierat pentru că, de teama unui atac cu bulgări de zăpadă, noi fetele nu ieșeam din liceu până nu se lăsa seara și ne alunga femeia de serviciu amenințându-ne cu mătura. Bântuiam coridoarele, făceam concurs cine știe în ordine făptașii curentelor literare și încercam să deschidem ușa de la laboratorul de biologie, unde, printre broaște și șoareci cu interioarele pe-afară, într-un borcan ascuns ar fi fost și-un fetus uman.

Îmi imaginam că plecatul la facultate o să fie un zbor eliberator spre o lume nouă. Aveam să zbor cu o catapultă înșurubată chiar de mine cu un imbus de la Ikea. Dar când m-am mutat în București, m-am trezit căutând însetată ideea de acasă. Da, mi-era dor și să pieptăn franjurii covorului persan din sufragerie. În primele luni în București, deși stăteam aproape de un parc, preferam să mă plimb printr-un cimitir, încercând să caut familiarul într-un obicei pierdut. Urcam scările în loc să iau liftul, ca să adulmec la fiecare etaj vreun miros care să mă ducă mai aproape de bucătăria mamei. Uneori, chiar și-acum, cu câteva secunde înainte să deschid ochii de dimineață, sper să văd conturul munților în locul blocului de vizavi. În mintea mea, munții se încăpățânează să stea acolo, știu să-i numesc, de parcă ar fi dragonii mei: Cernegura, Cârlomanul, Cozla, Pietricica.

Când îmi aduc prieteni acasă la Piatra Neamț și încerc să le povestesc de ceva din magia locului, traduc din sprâncenele lor ridicate că povestesc despre o stare de demult și nu despre o realitate. Prietenii mei văd străzi goale, trotuare găurite, șirul clasic de farmacie-covrigărie-sehaș-casă de pariuri, îmbrăcate în luminițe kitschoase de sărbători. Eu văd Crăciunul în care toate scările de bloc din cartier răsunau a colindători, în miros de portocale și zahăr vanilat. Eu și prietenele mele știam că banii din colinde nu se fac la bloc. Așa că ne făceam curaj să mergem în cartierul de vile, chit că riscam să ne muște vreun rottweiler până să ne deschidă cineva, dar altfel nu aveam șanse să ne cumpărăm blugi noi. Apoi, lihnite de foame, dar cu buzunarele pline, făceam turneu la casele fiecăreia să mâncăm prăjituri – negrese, albă-ca-zăpada, nuci umplute și să vorbim despre băieți și despre blugi.

„(…) îmi dau voie să visez cu ochii larg deschiși, ca o bleagă.”

Ce-i lipsește Bucureștiului și are Piatra Neamțul meu de nu-mi găsesc starea nici după atâta timp? În afară de aer curat. În afară de verde. De spațiul și timpul care se mestecă încet și de multe ori, așa cum recomandă nutriționiștii. La doi ani după ce am plecat de acasă, s-a lansat o piesă de teatru care se numea Cinci minute miraculoase în Piatra Neamț. N-am reușit să văd piesa, dar simplul fapt că valurile internetului m-au adus față în față cu titlul, m-au făcut să realizez că asta are Piatra Neamțul meu: posibilitatea unui scurt moment de magie. Nesponsorizat.

Pisici care păzesc geamuri îmbrăcate în mușcate roșii. Un poster cu Livada de vișini a lui Cehov, într-un oraș cu librării pe care le poți număra pe degetele de la o mână. Foști elevi ai orașului care fac documentare despre cinematograful care stă să cadă. Un hub pentru start-up-uri care a răsărit printre tobogane gonflabile. O cafenea cu bun gust, într-un fost magazin de blugi turcești.

În Piatra Neamț, mereu îmi dau voie să visez cu ochii larg deschiși, ca o bleagă, fără să mă tem de ridicol, de lipsă de simț practic. În Piatra Neamț încă mai cred că versurile mele, fire subțiri de păianjen, o să se adune cândva într-un volum de proză scurtă. Ha, exact așa, de proză! Acasă e locul unde pot exista în mine posibilități neșlefuite, nu decizii calculate. Nu știu ce aș fi devenit dacă mă întorceam acasă după facultate și mi se pare futil acest exercițiu imaginar. Încerc să fac din București un acasă din fire groase la capătul cărora sunt ancore în Piatra Neamț. Și încerc, cu gândul la acasă, să găsesc oriunde miraculosul în banal.

*Milli Abagief este om de comunicare și căutător de sens în tot ce face. Uneori scrie ca să se împace cu limitele ei.

**Acest articol a fost publicat inițial în revista ielele, magie – ediția de iarnă, apărută la nivel național pe data de 13 decembrie, 2019.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: