Sisif – Eseu vizual

Fotografii: Orsolya Balint

Model: Flavia Rogozea

Art direction & Art work: ielele

Acest eseu vizual reprezintă o reinterpretare a mitului lui Sisif și a fost publicat inițial în revista ielele, pierdut & regăsit (vară, 2019). Versiune reeditată în aprilie, 2020.

„Se mai găsea în acele locuri Sisif, regele din Corint, cel care îi dezvăluise lui Asopos fapta lui Zeus: crima de a-i fi răpit copila ce purta numele Egina. De ciudă și mânie, Zeus, aflând că este dat de gol, l-a azvârlit pe Sisif în Tartar. Cei trei judecători pe care îi avea Hades în Infern, l-au osândit să se trudească pe veșnicie. El trebuia să urce-o stâncă pe-un munte nalt, nespus de nalt. Cu trudă și cu suferințe urca sărmanul până sus; da-ndată ce ajungea pe culme, o eumenidă se ivea, îi smulgea stânca și-o azvârlea la poalele acelui munte.

Și iar pornea Sisisf s-o urce cu osteneli neînchipuite. Sudoare îi curgea-n șiroaie. Trupul îi tremura ca varga. Abia putea să mai respire dar nu-ndrăznea să se oprească, pentru că genii infernale învârteau bice făurite din zeci de șerpi încolăciți și îi izbeau necontenit. Sângele îi curgea șiroaie, din trupul vlăguit de trudă.” – Legendele Olimpului, Alexandru Mitru

Sisif a devenit în timp simbolul unui război fără sens sau al unei munci zadarnice.  Aplicat la viața de zi cu zi, Kierkegaard credea că mitul este despre orice lucru pe care o persoană îl poate iubi prea tare și care, astfel, ne poate consuma fără scăpare.

Absurdul și zădărnicia lui Sisif se regăsesc și în universul literar al lui Franz Kafka, locuit de personaje măcinate de anxietate existențială, vinovăție, absurd și alienare.  Omul mărunt al secolului XX, prins în mașinării birocratice, este „eroul fără sens”, așa cum îl numește Albert Camus în eseul său din 1942 (Mitul lui Sisif). În acest eseu despre absurdul existențial, zidurile absurde între care trăim și sinucidere, mitul lui Sisif dobândește și la Camus dimensiuni simbolice și metaforice pentru condiția omului modern.

El dădea atunci patru exemple ale vieții absurde: seducatorul, cel care urmărește pasiunile momentului, actorul, cel ce comprimă pasiunile a sute de vieți într-o carieră pe scenă, cuceritorul sau rebelul, prins complet în lupte politice, și artistul, creatorul de lumi.

Totodată însă, Camus s-a delimitat de celelalte interpretări pesimiste ale lui Sisif din filosofie sau literatură (Socrate, Lucretius, Friedrich Welcker, Kirkegaard etc.), susținând că până la urmă, Sisif era un erou fericit. Astfel, conștientizarea absurdului și a neputinței existențiale, care te îngrădește încă de la început, presupune să dobândești un nou sens: „Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O față care trudește atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăși în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi dar măsurat către chinul său fără de sfârșit. Ceasul acesta, care este ca o respirație și care revine la fel de sigur ca și nefericirea lui, este ceasul conștiinței. În fiecare din aceste clipe când părăsește înălțimile, coborând pas cu pas către vizuinele zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.” Astfel, până la urmă, Sisif duce de fapt o luptă cu el însuși și nu cu „viața” sau „destinul”, fiind deci o luptă pe care o poate de fapt câștiga, pentru că suntem, fiecare, mai puternici decât stânca noastră.

De citit mai mult:

Albert Camus, Mitul lui Sisif (1942) (aici).

Franny și Zooey (1957): despre calea pelerinului perpetuu – Ficțiune (aici).

Flavia (102)

Flavia (93)

Flavia (45)

Flavia (64)

Flavia (72)

 

Flavia (83)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: