Claudia pentru care părerea lumii nu contează

Text: Claudia Elena Lupu

Foto: Ciprian Samihian

După câteva momente, vocea care-mi îndruma acțiunile mi-a spus: Acum, scrie-te și pe tine dacă nu ai făcut-o încă. Nu, nu mă scrisesem, nu mă iubeam suficient cât să o fac. Conștientizarea acestui lucru m-a făcut să simt furnicături prin corp. Nu mă iubeam.

Bile de biliard

Ne lovim unii de alții ca bilele de biliard
împinși de instince și dorințe prăfuite
cu pudra de talc de pe marginea drumului;
uneori trecem unii pe lângă alții 
și doar curenții de aer 
lăsați în urma noastră
se întâlnesc și se împing,
să ne facem loc unii de alții
înainte să ne pierdem în colțuri
îndepărtate;
singuri sau nu, căutăm acel loc 
unde putem să ne pierdem fără să ni se caute urma.
În față ni se ridică bariere
și ca un bumerang ajungem de unde am plecat,
aceiași noi cu alte viziuni și alte greșeli.
Ne căutăm, ne găsim, ne pierdem,
ne dăm peste cap să ne ascundem golurile
și tot ce vrem este să fim plini,
plini unii de alții,
dar mereu suntem pe jumătate singuri
și tacul nu mai tace,
simțim cum bate în torace
atingerea celuilalt.
Și alteori ajungem în același loc,
cumva simțim că masa de billiard 
a fost creată 
tocmai ca să ne găsim. 

Recent mi s-a întâmplat un lucru interesant dar nu atât de surprinzător pentru mine. În timpul unei discuții, persoana de lângă mine mi-a spus: Închide ochii. Ești pe o insulă. Privești marea, te gândești la întâmplări, la oameni. Scrii pe nisip: iubesc… și oamenii pe care îi iubești. Am început să înșir nume, grăbită să nu îmi ia cineva nisipul de sub picioare sau să nu vină vreun val să șteargă ce scriu. După câteva momente, vocea care-mi îndruma acțiunile mi-a spus: Acum, scrie-te și pe tine dacă nu ai făcut-o încă. Nu, nu mă scrisesem, nu mă iubeam suficient cât să o fac. Conștientizarea acestui lucru m-a făcut să simt furnicături prin corp. Nu mă iubeam.

Gândindu-mă la sursa acestei reticențe în a mă iubi, m-am întors în timp în anii de liceu când cel mai mare complex pe care îl aveam era problema pe care o întâmpinam cu acneea. Erau ani de când mă confruntam cu acest disconfort și părea că orice aș face, el nu va trece. Tratamentele nu au dat roade, încrederea mea în dermatologi a scăzut considerabil și nu și-a revenit până în ziua de astăzi, doar pentru că majoritatea promovau produse, în loc să caute cauze pe care să le combată. Nu a fost ușor, oglinda nu-mi era cel mai bun prieten, însă fondul de ten devenise. Eram la vârsta la care superficialitatea vorbea prin toți porii. Da, am fost acea fată cu acnee, ochelari și note de 10 pe linie. Am fost centrul atenției dar nu genul de atenție de care mulți adolescenți au parte. M-aș întoarce în acea perioadă și aș lua-o la palme pe Claudia de atunci.

Lucrurile au importanța pe care eu le-o dau.

Dar cea mai mare luptă” nu s-a dus între mine și „problema” mea, s-a dus între mine și eu însămi. Trebuie să recunosc că perioada adolescenței este una destul de dificilă, dacă nu chiar cea mai dificilă. E perioada în care îți vezi defectele, prea puțin calitățile, iar aparența bate mult esența. Cumva, lupta cu mine însămi persistă și e constantă printre alte activități din viața mea și în prezent, însă de cele mai multe ori eu câștig, astfel că ajung să mă simt foarte bine cu mine însămi. Da, problema cu acneea încă există, iar eforturile mele pentru a o combate sunt mari, dar de multe ori inutile. Trebuie să mai aștept să avanseze medicina dar până atunci, am învățat să mă accept.

Cel mai dificil lucru cu care mă confrunt zi de zi este categoric ritualul de îngrijire a pielii și trezirea cu o oră înainte de orice pentru a parcurge acest ritual. Și nu este genul de activitate prezentată în vlogurile artistelor cu pielea strălucitoare chiar și în întuneric, este genul în care îmi întind pe față o cremă de care nu a auzit nimeni niciodată pentru că pielea mea acceptă calitate și nu brand. Da, tenul meu este foarte pretențios. Urmează nelipsitul fond de ten și singurul care a căzut vreodată de acord cu tenul meu. Și la sfârșit, după tot acest efort artistic, mă uit în oglindă și nu sunt eu. Nu mă recunosc, nu sunt trăsăturile mele, majoritatea fiind ascunse sub stratul de fond de ten. Machiajul niciodată nu va pune în evidență trăsăturile pentru că trăsăturile sunt evidențiate de la natură, dimineața la ora 7 când mă trezesc, noaptea înainte să dorm sau duminica când mă relaxez cu o carte în mâini, în fața geamului unde soarele îmi mângâie chiar chipul acela de care eu îl privez zi de zi.

Cred că cel mai ironic moment este atunci când cineva mă vede fără machiaj și îmi spune că sunt frumoasă. Trăind zi de zi cu glume proaste și batjocuri, să aud un om vorbind astfel și chiar crezând ce spune, pare ireal. În liceu, în scurta perioadă când nu îmi înecam fața în fond de ten (un experiment propus de un medic), mi-o acopeream cu o eșarfă. „Norocul” meu a fost că era iarnă, așa că acea eșarfă făcea parte din peisaj dar nu și în sala de clasă sau pe holurile liceului. Concentrându-mă atât de mult pe problema pe care o aveam, nu făceam decât să mă arunc eu singură în gura vorbelor nepotrivite și în direcția privirilor persoanelor rău-voitoare. O prietenă mi-a spus că lucrurile au importanța pe care eu le-o dau, lucru cât se poate de adevărat. Nu acneea mea era problema, ci felul cum eu făceam o tragedie din asta, gravitatea pe care eu o atrăgeam asupra situației.

ielele_t19_022_023

Claudia pentru care părerea lumii nu contează.

În prezent, mă bucur foarte mult de orice moment: machiată, nemachiată, ciufulită, cu ochelari sau cu lentile de contact. Pentru că asta sunt eu: cu zile bune și zile mai puțin bune. Cu zile în care am un coș în plus sau zile când tenul meu mă surprinde și pe mine. Continui să folosesc fond de ten, dar nu consider asta o problemă. Pentru mine nu contează dacă folosesc fond de ten sau nu, contează cum mă simt. Au fost zile când chiar și cu fond de ten nu mă simțeam bine în pielea mea. Conștientizarea este foarte importantă. Am conștientizat că fondul de ten nu elimină problema, ci doar o maschează, iar sub acea mască e tot Claudia, doar că nu Claudia fata cu coșuri, Claudia fata care poate fi și fericită și care își poate îndeplini un vis și fără fond de ten pe față. Claudia pentru care părerea lumii nu contează.

Sunt dintre acei oameni care poartă discuții în gând cu oamenii din jur. Nu de puține ori, mintea mea s-a oprit într-un anumit moment sau la o anumită vorbă aruncată de către cineva trecând pe lângă mine și am început să explic, să țip uneori: Nu am ales asta! Nu am ales să fiu așa, am fost doar mai puțin norocoasă decât voi! Corect, nu am ales asta, doar dacă nu cumva înainte să mă trimită Dumnezeu pe Pământ am ales cu ochii închiși și am dat peste borcănașul cu acnee, dar am ales cum să gândesc, am ales cum să mă văd, cum să mă înțeleg pe mine și cum să înțeleg situația. Și sunt cel puțin la fel de norocoasă ca ceilalți, sau poate chiar mai norocoasă pentru că eu am o experiență în plus, am niște neuroni care au reușit să înfrunte o situație puțin dragă mie la început, o situație pe care ceilalți nu ar înțelege-o. Oamenilor le-aș mai spune că nu ar trebui să le pese, să privească în grădina lor, iar noroiul să nu-l mai folosească pentru a-l împroșca în alții, ci ca să-și zidească propria persoană. Le-aș spune că sunt frumoasă și aș face-o până chiar ar începe să mă vadă așa. Oamenii ne văd cum vrem noi să ne vadă, dacă ne simțim frumoase, suntem frumoase. Cel mai bun prieten al meu obișnuiește să spună că fiecare se simte după cum este, altă vorbă înțeleaptă.

Sunt confortabilă cu pielea mea acum. Departe de a fi perfectă, însă tenul meu a fost cel care a ieșit la iveală în cele mai importante situații de-a lungul timpului. Nu e ușor să fii o tânără cu o astfel de problemă dar multe lucruri care ni se întâmplă tuturor nu sunt ușoare. Și atunci trebuie pur și simplu să ne redescoperim și să ne acceptăm. Aceste semne mă fac în fiecare zi să descopăr ceva nou la mine. De multe ori pierd minute în șir în fața oglinzii analizându-mă. Cred că fiecare dintre noi avem nevoie de asta. Îmi privesc ochii, irisul, pleoapele, genele, sprâncenele, cuta subtilă dintre sprâncene care-mi apare când mă încrunt. Vara îmi place să stau la soare și să mi se evidențieze pistruii. Atunci prefer să nu-i acopăr cu fond de ten, să îi las să se bucure și ei de soare. Îmi privesc alunițele de pe obrazul stâng, conturul buzelor, maxilarul, îmi ating fața ușor, iar în acel moment Claudia nu are acnee. Claudia e doar o fată atât de obișnuită cu trăsăturile ei, încât nu vede cât e de frumoasă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: