Diana Stanciu, culegătoarea de visuri

Text: Maria Chiper

Foto portret Diana Stanciu: Loredana Brătilă, ascultând Nils Frahm

Vestimentație: Lona Rac-Hristov

Foto & text „What Dreams May Come”: Diana Stanciu

What Dreams May Come

„Am avut un vis…Am visat că lumea este destul de mare încât să ascundă un loc de joacă în care să pot face tot ceea ce îmi doresc și iubesc. Astăzi, imortalizez în imagini visele tuturor. Numele meu este Diana Stanciu. Când eram mică, îmi doream să ajung model, să fiu pictoriță și scriitoare. Așa că mama mi-a luat profesor particular la pian și m-a înscris la balet. Când rămâneam singură în casă și trebuia să exersez, fugeam de la pian, defilam dintr-un colț al casei până în celălalt în haine vaporoase și apoi mă așezam într-un colț și pictam cu degetele pe hârtie sau sticlă. Majoritatea timpului mi l-am petrecut în lumea poveștilor scrise sau în cinematograf. Așa că seara, înainte să adorm, îmi puneam propriile povești pe hârtie și scriam scenarii întregi în minte. Vocea mea interioară a scris milioane de scenarii, până într-o zi când am hotărât să îmi scriu propriul scenariu: viața mea. Astăzi conduc o agenție de modeling, sunt fotograf și cred că oamenii au sufletul într-o mie de culori.”

Diana Stanciu | dianastanciu.ro | murals.ro | uniquemodelsagency.ro

VIS, (1) vise, (2,3) visuri, 1. Faptul de a visa; imagini și procese psihice care survin în fazele mai puțin profunde ale somnului. ◊ Carte de vise = carte care cuprinde semnificația profetică a visurilor. ◊ De vis = propriu visului; extrem de frumos, de necrezut, ireal. ◊ Ca prin vis = vag, confuz. ♦ Atmosferă, imagine, frumusețe ireală. 2. Reverie, meditație, visare. 3. Iluzie deșartă; aspirație irealizabilă. ♦ Dorință arzătoare. ◊ A-și vedea visul cu ochii = a-și (sau a i se) îndeplini cea mai arzătoare dorință, a-și (sau a i se) realiza tot ce și-a propus. – visum.

Dex, 2009


 

Diana vorbește dintr-un foc, și în mers, și pe loc, iar atunci când povestește despre proiectele ei, vocea i se sparge pe alocuri. Ia din când în când câte-o gură de aer, adânc, ca un copil care învață să înoate. Ne aflăm în Parcul Herăstrău, în București, pentru a vorbi despre proiectul ei, What Dreams May Come, iar parcul moțăie sub căldură lângă noi.

Diana te învăluie instantaneu în energia ei și te trezești în mijlocul unei lumi țesute mai sus de cotidian. Proiectul Dianei, What Dreams May Come, este deopotrivă artistic și documentarist, la limită chiar un experiment social: portrete alb-negru ale unor oameni obișnuiți stau modest lângă poveștile lor de viață, ilustrative pentru lupte interioare, frici dar și curaj. Banalitatea vieții de zi cu zi, care ne înghite entuziasmul și neînfrânarea cu care visam pe când eram mici, este un leitmotiv. Prin asta, What Dreams May Come surprinde una dintre luptele tăcute, purtate în privat, ale noastre, ale tuturor: căutarea sensului vieții.

În procesul de documentare, început acum 5 ani, Diana a cules peste 50 de povești ale unor oameni poziționați diferit față de visurile lor: unii și le trăiesc, alții și le descoperă de-abia acum, alții își pun întrebări existențiale doar atunci când Diana seamănă în ei îndoiala, prin întrebări. Proiectul va continua până la o sută de povești, ce vor fi apoi reunite într-o carte. În culisele proiectului, la interviuri, îi roagă pe oameni să închidă ochii pentru că „în momentul în care închidem ochii, noi simțim altfel sau visăm.” Ca și fotograf documentarist, Diana a fost atrasă de fiecare poveste în parte într-un mod inexplicabil, alegând intuitiv persoanele din proiect. Recunoaște râzând că: „Nu pot să îmi explic la început de ce persoana respectivă mi se pare interesantă.” Consideră, de altfel, că oamenilor li se vede viața pe față și a inițiat proiectul din curiozitatea de a explora cum se suprapun impresiile din afară pe realitatea interioară, într-un joc de a descoperi omul de lângă noi, „ce părere ai tu despre el când îl vezi și care este povestea lui reală.”

Proiectul What Dreams May Come a dobândit între timp o viață proprie și invită, portret după portret, la introspecție. Poveștile sunt de o intimitate copleșitoare uneori și doar câteva au ajuns în online și la expoziție în București, respectând astfel și dorința participanților de a păstra un colț de intimitate. Citind poveștile, vezi cum mesajul proiectului ilustrează și credoul Dianei că, în viață, „când îți dorești ceva, nimic nu mai contează.” Și să îți dorești ceva nu este suficient, trebuie să și lupți pentru acel ceva, pentru că „totul ține numai de priorități. Și dacă vrei neapărat să faci un lucru, chiar poți să îl faci fără niciun fel de susținere. Trebuie doar să vrei tu să faci asta.”

„Oamenii în general caută fericirea în altceva decât în ei înșiși”, crede Diana. În lucruri materiale, în cotidian, în vieți construite pe așteptările celorlalți de la noi. În acest joc cotidian, planează și depresia cronică ce afectează societatea din prezent iar Diana este în acest punct de acord cu un psiholog din cercul ei de cunoscuți: depresia este boala secolului. Ceea ce face ca drumul spre construirea podului dintre un vis și acțiune să fie mult mai sinuos. Și totuși „este foarte simplu să zici nu vreau să fac nimic, sunt în depresie. Știu cum este, am fost și eu acolo.”

Însăși Diana a ajuns deci pe drumul ei de artist fotograf deloc întâmplător, când, acum 10 ani, a decis să ia o pauză de la viața de adult așezat cu un job într-o companie multinațională pentru a se regăsi. După doi ani petrecuți în acea companie, se simțea captivă într-o etapă depresivă. A decis că nu mai poate să facă compromisuri, că este timpul pentru o schimbare și și-a dat demisia plonjând orbește într-un iaz de incertitudine financiară. În acea perioadă, s-a luptat cu lipsuri materiale, pe de-o parte, iar pe de altă parte, și-a creat propria formație cu fratele ei, au mers în turneu prin țară și a început din nou să viseze. A durat cam un an până când a dobândit claritatea pe care o căuta, când deodată a știut ce intuia încă de mică: avea să fie artist. Avea să fotografieze. Și nu orice. Și nu pentru bani. Avea să fotografieze în primul rând pentru ea și doar de drag. A petrecut apoi câțiva ani fotografiind totul din jur, ca orice fotograf la început, până când a descoperit ce îi plăcea cel mai mult: „Mi-am dat seama că eu eram atrasă de emoții și le puteam găsi cel mai mult la oameni.”

Pe când Diana era mică, mama ei fotografia cu o cameră pe film tot ce putea. După ce părinții ei s-au despărțit, Diana a petrecut adesea timp cu tatăl ei la cinematograf. A luat lecții de pian de la 6 ani până când a început facultatea, unde a studiat engleză-franceză. A ales facultatea fiind nesigură de ce vrea să facă mai departe dar știind că indiferent de drumul ei, limbile străine o vor ajuta. Astfel că universul artistic al Dianei este construit din povești, fotografii, filme, microdespărțirile și microrevederile tipice din viața unui copil ai cărui părinți nu mai sunt împreună, din escapism și din căutări.

„Atunci când am lăsat ca lucrurile să vină de la sine, am ajuns să fac ceea ce îmi plăcea”, ne spune Diana despre zbuciumul căutărilor eșuate. Privind în urmă, vede mai clar cum „se închideau acele uși pentru ca eu să înțeleg să mă duc în altă parte și să fac altceva.” Proiectul What Dreams May Come este de altfel construit și pe acest schelet de automotivare: „În momentul în care vezi prin ce trec alți oameni și cât de repede trec peste ele, devin un exemplu și te motivează să îți trăiești viața.”

Sărind de la o idee la alta, compară două povești care au marcat-o până acum, prin contrast: povestea unei femei care, după o viață trăită pentru a merge la job, pentru familie și copii, s-a trezit la 40 de ani străină în viața ei. Doar a supraviețuit până în acel punct. O altă femeie, de peste 50 de ani, a cucerit Everestul și consideră că „viața ei este un proiect, de la început până la final.” Și își trăiește viața de la proiect, la proiect. În cadrul unui curs NPL, tot ea a învățat ceva ce Diana îmi mărturisește tihnit și fără echivoc, ca o mantră:„Viața este ca mersul pe bicicletă, dacă te oprești din pedalat, cazi. Dacă nu găsești ceva de făcut, ceva care să te împlinească în vreun fel, cazi.”

Totodată, împlinirea pe un drum de fotograf artist pleacă implicit de la o întrebare mai adâncă, ce planează între noi: ce înseamnă să fii artist? Și când te poți numi artist? În 2014, a avut o primă expoziție în București cu proiectul Portals to Magic, organizată de Train Delivery în Gara de Nord. Iar acum în martie, Diana a văzut cum la expoziția What Dreams May Come „fiecare om care era acolo stătea foarte mult în fața unei povești și avea lacrimi în ochi.” Ascunsă în anonimitate printre vizitatorii la expoziție, Diana a văzut cum fiecare persoană vibra diferit la anumite povești din selecția ei. Drumul spre această expoziție a fost împovărat atât cu îndoieli personale, cât și cu critici externe. De la prima etapă de căutare, când își ascundea lucrările dintr-un impuls intens de autocritică, până acum, Diana a trecut printr-o etapă de maturizare: „Mi-am dat însă seama că, să fii artist, înseamnă să fii curajos. Să ai curajul să spui lumii asta sunt eu, ceea ce vedeți este creația mea și pe mine mă reprezintă.” Pe acest drum, după numeroase mesaje trimise fără niciun răspuns la aproape toatele revistele din România, Diana a primit la un moment dat un răspuns pozitiv de la o revistă din afară, care a acceptat să îi publice fotografiile. A învățat atunci lecția de bază a oricărui artist și oricărui om ce își construiește un vis: lecția perseverenței. A fost și momentul când a simțit că se poate considera artist deși se mulțumește și văzând cum lucrările ei stârnesc emoții chiar și într-o singură persoană.

Astăzi, Diana caută să se mute într-o casă din apropiere de Ploiești, undeva înconjurată de pădure. Cochetează cu cinematografia și incubează încă exact cum să înceapă. În paralel, lucrează alături de fratele ei, critic de artă, la murals.ro, un proiect internațional prin care vrea să aducă arta în casele oamenilor prin textile și tapete, la agenția ei de modeling, unde pune în practică ședințe foto conceptuale, și la propriile demersuri artistice. Toate au însă în comun fotografia, care este, pentru ea, despre emoție mai mult decât orice altceva. Iar proiectul Dianei, What Dreams May Come, precum și toată traiectoria și prezența ei, sunt o cruciadă împotriva vieților trăite din inerție, pe pilot automat.

17800355_791549267687503_1535317818452254433_n

Visul nr. 5 – Miracolul

„Numele meu este Elena şi mi-am dorit o familie. Pe atunci, viaţa nu era uşoară. Munceam de la 8 ani, nu era ca acum. Si munceam din respect, pentru parinţii mei. La 19 ani l-am cunoscut pe bunicul tău, la un bal. Pe vremea aceea, noi, fetele, mergeam însoţite de mame la baluri. Toate se întreceau să danseze cu el, pentru că dansa cel mai frumos. Dar el era numai cu ochii la mine. Iar eu, m-am îndrăgostit de el pentru că mă făcea să râd. Şi m-a facut sa râd, 46 de ani. 46 de ani am îngrijit lucrurile noastre, casa noastră, familia noastră, căsnicia noastră.

Ne-am dorit foarte mult o casă. Aşa că am desenat-o amândoi pe pământ cu un băţ şi am început să o construim. După ce s-a născut tatăl tău, ne-am dorit foarte mult amândoi o fată. Când s-a născut ea, mergea pe stradă şi se ţinea cu mâna de faţă. Râdea pe stradă de fericire că are o fată! Un copil este parte din tine. Simti că ai pentru ce să trăieşti, îţi creşte inima pentru fiecare zâmbet al lui, pentru fiecare gest pe care îl face. Chiar şi o simplă mişcare a capului sau a mâinilor sale minuscule, spune o poveste. Eu unde văd hăinuţe de copil pe sârmă, imi spun: oamenii ăştia au pentru ce să trăiască!”

Uneori am impresia că în drumul meu prin viaţă, paşii îmi sunt ghidaţi de rugăciunile ei, care îmi deschid calea. Îngerii sunt aici, pe pământ. Sunt oamenii care se roagă pentru noi, pentru miracolul de care avem parte zi de zi, numit VIAŢÃ.

66923027_865396953814239_6208931334438518784_n

Visul nr. 7 – Mesagerul

„Numele meu este Ziko Ziad şi visul meu a fost să devin hoţ de bănci….nu ştiu de ce, dar când eram mic, mi se părea că va fi atât de fain şi amuzant! Asta poate şi pentru că atunci când eşti copil, tot ceea ce fac oamenii mari este al naibii de fascinant şi totul pare, de la un capat la celalalt, o mare aventură.

Ei bine, nu sunt un hoţ de bănci astăzi, dar încă mai cred cu tărie că viaţa nu este nimic mai mult decât o mare aventură. Mă las purtat de val oriunde în lume, oriunde mă duce viaţa. Ieri în Spania, azi aici, mâine în Paris. Să nu omiţi nicio oportunitate de a descoperi un loc nou, un oraş nou, o persoană nouă. Astfel, am ajuns aici şi acum …să îţi spun că viaţa nu este menită să fie trăită într-un singur loc. „

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: