Mie nu mi se poate întâmpla

Text: Mădălina Ioana Tivga

Foto: Ciprian Samihian

Nașterea unui copil este prilej de bucurie pentru majoritatea femeilor. Însă, dincolo de aparențe, nașterea unui copil aduce cu sine și baby blues, un amalgam de emoții de descurajare, tristețe și deconectare ce afectează până la 80% dintre noile mame, pentru aproximativ două săptămâni. Atunci când acest sentiment se intensifică, specialiștii vorbesc deja despre depresie postnatală, ce afectează global 1 din 9 femei, conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății.

Mădălina a crescut într-un centru de plasament, este de formație asistent social și lucrează de 5 ani de zile la Asociația pentru Dezvoltare Durabilă și Integrare Profesională (ADDIP) din Brașov, o asociație dedicată integrării în societate a tinerilor din sistemul de stat de protecție a copilului. Mădălina este de un an de zile președintele și directorul asociației și își împarte timpul între familie, asociație și lucrul la blogul ei, tainesipovesti.ro. Mai jos, ne împărtășește propria ei poveste despre cum a resimțit nașterea fetiței ei.

Razele soarelui pătrund prin geamul mic din camera spitalului în care mă aflu. Îmi simt corpul greu, resimt încă durerile nașterii care mă fac să îmi târăsc cu greutate picioarele umflate. Travaliul de 24 de ore m-a epuizat fizic și psihic. Doctorul care mi-a monitorizat sarcina s-a nimerit să fie în concediu în ziua în care am născut, astfel încât pe durata travaliului am fost vizitată de trei doctori, cu ultimul născând. Sânii îmi sunt grei și dureroși, lactația nu s-a instalat încă, cel puțin așa îmi spun asistentele care mă sfătuiesc să îi dau lapte praf. Ele spun că fetița mea va dormi mai mult și va plânge mai puțin după. Singura poziție în care pot sta este pe o parte. Noaptea trecută a fost infernală, cea mică a plâns până la ora 5 dimineața. Am încercat să o liniștesc alăptând-o și legănând-o, fără prea mult succes.

Asistenta de gardă a spus că are colici și i-a dat ceai și chiar a avut un efect magic: a făcut-o să plângă cu mai multă forță și disperare. În cele din urmă, a adormit spre dimineață. Asistenta a venit la ora 6 dimineața să îi aducă laptele praf și mi-a spus: ai o fetiță tare plângăcioasă, pregătește-te că o să îți facă nopți albe și ai grijă că dacă o mai ții așa mult în brațe o înveți prost. Eram îngrozită, cuvintele ei m-au descurajat enorm, eu aveam nevoie să fiu încurajată nu convinsă că viața mea va deveni un chin.

Oboseala, plânsul, lipsa de încredere și deznădejde m-au doborât. Îmi privesc copilul și nu simt nimic, parcă sunt de gheață. Mă întreb unde sunt iubirea, instinctul matern și fericirea aia imensă care vine odată cu nașterea unui copil? Nu le găsesc, nu le simt. Mă sperie asta atât de tare, încât aleg să o țin pe cea mică lipită de mine non stop, alăptând-o foarte des, mirosind-o și atingându-i mânuțele fragile. Sunt mamă dar mă simt la mii de kilometri distanță de copilul meu. Lacrimile îmi curg pe obraji. Dacă aș putea, le-aș opri, am făcut-o doar atâția ani.

Auzisem despre depresia postnatală, nu era un termen străin pentru mine. Însă atunci când mi-a bătut la ușă, exact din a doua zi după ce am născut-o pe fetița mea, a devenit mai mult decât un termen: a devenit realitatea care m-a dat peste cap. Părea că toată suferința mea din copilărie și adolescență revenise, de data aceasta într-o formă din care lipseau curajul, speranța, iubirea, dorința de a lupta și credința. Eram convinsă că mie nu mi se poate întâmpla. Văzusem, simțisem și trăisem durerea mare parte din viața mea. Asta mă făcea să mă consider suficient de puternică încât nici nu luam în calcul că eu aș putea trece printr-un episod depresiv. Ce naivă eram! Însă viața mi-a arătat foarte clar că nu există un termen limită pentru suferință. Probabil că dacă aș fi fost puțin mai realistă, aș fi luat din start în calcul varianta de a suferi de depresie postpartum. Istoricul meu mi-ar fi putut oferi toate semnalele necesare pentru a mă pregăti să fac față perioadei în care m-am simțit pierdută, deși cred că nimic nu mă putea pregăti cu adevărat pentru ce urma să vină.

Azi se fac trei zile de când suntem în spital și vom merge acasă. După ani întregi în care am dormit prin locuri străine, am ajuns să am casa mea. Dormitul pe patul rupt alături de mama și sora mea, cel din stradă, cel din centrul de plasament în care am trăit șapte ani și ulterior cel din căminul studențesc, m-a învățat să apreciez termenul de casă și să îi dau o semnificație aparte. Soțul meu nu știe despre tristețea resimțită în zilele cât am stat în spital. Cum aș putea să îi spun că nu iubesc rodul iubirii noastre? Cum să spun asta când, înainte de a naște, eram atât de entuziasmată, radiantă și determinată să îi ofer fetiței noastre iubirea de care m-au privat părinții mei? Vulnerabilitatea nu mă definește, el mă știe puternică, așa cum m-a cunoscut și cum trebuie să par în continuare, chiar dacă sunt mai slabă ca niciodată.

Am încercat să mimez fericirea însă provocările statutului de mamă m-au copleșit și acasă: lipsa somnului, alăptatul prelungit care a venit la pachet cu pastile, ceaiuri și consultul unui specialist în alăptare, gândurile înfricoșătoare, transformarea fizică prin care trecuse corpul meu, hormonii ce mă făceau să fiu iritată și să plâng la ore fixe de cel puțin două ori pe zi, teama că nu mă voi descurca, precum și sentimentul că sunt incapabilă, mă distanțau tot mai mult de fetița mea, pe care o consideram vinovată de nefericirea în care mă adâncisem.

Zilele erau gri, mă trezeam fără chef de viață și, de cele mai multe ori, tot ce îmi doream era să adorm la loc. La început, în fiecare noapte, din două în două ore, o alăptam pe cea mică: ea adormea cu ușurință la loc dar eu rămâneam trează. Desigur că îmi doream să dorm dar eram atât de obosită, încât nu mai reușeam. În acele momente, îmi ascultam gândurile și nu mă recunoșteam: mă criticam, mă îngrijoram iar apoi mă simțeam profund vinovată. Plânsul ei mă irita și îmi doream să tacă de îndată ce deschidea gura. Însă mai mult decât plânsul ei, mă irita plânsul meu pe care nu-l înțelegeam. Viața mea era plictisitoare și tristă iar eu devenisem doar o umbră a femeii care fusesem cu scurt timp în urmă. Intrasem într-o rutină zilnică ce includea trei activități principale: alăptat, adormit copil și schimbat scutece. Părul nespălat, aceleași haine, neglijența față de soț, copil și propria mea persoană, deveniseră și ele parte din rutină. Totuși aveam grijă să zâmbesc frumos atunci când eram vizitați, trebuia să par o mamă împlinită.

Soțul meu a fost implicat în tot ce presupunea rolul de tată: o adormea pe cea mică, îi făcea baie, îi tăia unghiile, o scotea afară și îi spunea mereu cât de mult o iubește. În timp ce el se apropia de ea, eu mă distanțam de amândoi. Eram indiferentă, comunicarea se limita la câteva cuvinte iar apropierea fizică dintre noi devenise un subiect sensibil. De altfel, la fel și căsnicia noastră. Totuși, el mi-a rămas alături. Soțul meu și-a dat seama că trec printr-o perioadă dificilă și m-a încurajat să accept tot ce simt și să fiu puternică. În timp ce el îmi spunea că sunt frumoasă și că mă iubește, eu ridicam tonul criticându-l și respingându-l, fiind convinsă că el mă judecă și nu înțelege nimic din tot ce simt eu.

În timp, am acceptat că venirea pe lume a fetiței mele mi-a răscolit sufletul. Inevitabil, m-am întrebat dacă voi fi capabilă să îi ofer o viață mai bună decât mi-au oferit mie părinții mei. Tatăl meu a fost alcoolic iar mama mea i se alătura adesea. Probabil asta o ajuta să nu simtă așa intens bătăile pe care le primea de la el. Am crescut într-un mediu violent, unde educația era opțională. Ajungeam la școală rar și atunci mă trimiteau acasă pentru că eram plină de păduchi. Mama muncea mult iar tatăl meu avea grijă să folosească puținii bani câștigați pentru a-și cumpăra băutura. La noi în casă, pâinea nu era o necesitate însă alcoolul da. În cele din urmă, tatăl meu a decedat, mama mea s-a îmbolnăvit de schizofrenie și ulterior, am ajuns într-un centru de plasament alături de sora mea mai mică.

Perioada aceea a fost dureroasă și nu mi-aș dori să mai trec vreodată prin așa ceva. Treptat, am început să vorbesc cu soțul meu despre felul în care mă simțeam și i-am mărturisit că îmi e teamă să nu repet greșelile mamei mele care a fost foarte rece cu noi.

De fapt, nu îmi amintesc absolut niciun gest de afecțiune primit din partea ei. Am revenit apoi la pasiunea mea și am început să scriu, pentru mine dar și pe un blog pe care îl am în prezent. M-am rugat, am început să ies în oraș, am rărit cantitatea de dulciuri pe care o mâncam zilnic și mi-am redescoperit feminitatea. M-am apropiat cu adevărat de fetița mea, mărturisindu-i temerile mele și cerându-i iertare pentru că o neglijasem în sufletul meu. Mă simțeam mizerabil pentru felul în care mă purtasem, dar sentimentul de vinovăție față de soțul și fetița mea au dispărut atunci când mi-am cerut iertare.

Primele șase săptămâni după nașterea fetiței mele au fost cruciale pentru întreaga familie și în special pentru mine. Îmi amintesc perfect dimineața în care m-am trezit mai conștientă ca niciodată de minunea ce avusese loc în viața mea. Fetița mea dormea la doar câțiva centimetri distanță de mine. Tot corpul ei era relaxat, îi priveam trăsăturile perfecte și îi mulțumeam în gând divinității pentru că ne-a dat o fetiță perfect sănătoasă. Realizam că sunt binecuvântată și mă rugam în gând pentru toți copiii bolnavi sau fără părinți. Ceva inexplicabil se întâmplase în sufletul meu. Cea mica s-a trezit și am pus-o la pieptul meu, am văzut magia și iubirea din ochii ei. O iubeam, o iubisem mereu dar teama mă înghețase. Era parte din mine, venise pe pâmânt să mă învețe să iubesc, nu să mă facă nefericită. I-am promis că voi lupta cu demonii mei, că o voi ocroti și iubi întreaga mea viață. În ziua aceea am învăluit-o cu toate gesturile de afecțiune de care o privasem de când venise pe lume.

Depresia postnatală este o realitate care zdruncină viața multor femei și cu siguranță nu sunt un caz singular. Știu însă că fiecare experimentează și simte diferit schimbările majore din viață. Pentru mine, a contat enorm sprijinul soțului meu dar și faptul că am acceptat realitatea, am înfruntat-o și am ales să vorbesc despre tot ce simțeam. Cred că este extrem de important pentru o femeie care se confruntă cu depresia postnatală să ceară ajutorul iar cea mai bună motivație este chiar copilul care nu are nicio vină.

Astăzi pot spune că pe mine, iubirea și credința m-au vindecat. Am găsit drumul către inima mea, am învățat să iubesc, să iert, să sper și să accept că suferința nu are termen limită. Sunt o femeie puternică și curajoasă dar acum accept că sunt și vulnerabilă, știind că asta mă face umană. Fetița mea este o binecuvântare și nu trebuie să treacă prin greutățile pe care le-am avut eu, ea are un drum diferit iar rolul meu este să mă asigur că îi ofer iubirea, valorile morale și educația de care are nevoie pentru a-și atinge potențialul maxim. Nu o pot proteja de suferință dar o pot echipa cu tot ce are nevoie pentru a ști cum să îi facă față.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: