Dacă eu nu mai sunt profă, atunci ce sunt?

Text: Claudia Maria Udrescu
Foto: Orsolya Balinth
Model: Flavia Rogozea

În seara aceea am chemat-o și nu a răspuns. M-a părăsit. A rămas în oglindă. Hotărârile pe care le-am luat după acea clipă nu sunt cele pe care le-ar fi luat ea. Au fost alegerile unei persoane schimbate, ale unui nou sine.

Poți să numești această individualitate în mai multe feluri. Transformare. Metamorfoză. Falsitate. Trădare.

Eu îi spun învățare”

Tara Westover, Învățare. Memorii, trad. Paul Slayer Grigoriu, editura Publica, 2019.


La catedră

Clasa întâi.

Serbarea abecedarului. Stau în fața clasei într-o pelerină albă cu franjuri și litere colorate, pe care le-am decupat împreună cu mama. Tare mândră de mine, cu emoții mari: o să îmi amintesc la timp replica corectă? Oare e bine ce fac și ce zic?

Ani buni mai târziu, tot în fața clasei, de data asta plină de studenți. Gluma mea preferată, în primul an de predat, era că, deși mă aflam în fața catedrei, eram de fapt sub catedră. Așa de mari îmi erau emoțiile. Emoții bune și mai puțin bune: îmi doream să dau tot ce știam mai bine sau aveam mai bun ca profesor. Însă, în același timp, genunchii tremurau și inima o lua razna, iar piticul critic din mintea mea îmi striga că sunt o impostoare și că trebuie să plec imediat de acolo. Același pitic care pe toată durata educației mele formale îmi șoptise că dacă nu sunt premiantă, e degeaba. Sună cunoscut, nu?

M-am întrebat adesea cum am ajuns sa fiu profă. Nu știu să ma fi jucat de mică de-a școala, sau să fi visat asta, știu doar că îmi plăcea enorm să citesc și să știu. Să învăț – cu siguranță și datorită faptului că am profesori în familie. Am fost mereu implicată în activitățile clasei mele și am continuat să fiu și în facultate. În vara când am terminat facultatea, mi s-a propus să fiu asistentă în aceeași facultate. Și, fericită, am spus da.

Și tot într-o aproape vară, într-o zi de mai cu salcâmi înfloriți, am avut ultimul curs de resurse umane de la anul III, secția română. Spre sfârșitul celor trei ore, studenții au început ca din senin să îmi spună că este singurul curs la care au învățat despre ei. Și la care au aflat mai multe despre colegii lor, care până atunci le erau aproape necunoscuți. Și că sunt recunoscători pentru asta. Mi-au dat lacrimile – de bucurie și tristețe deopotrivă. Bucurie, pentru că exact așa mi-am propus să fie cursurile mele. Tristețe, pentru că suntem produsul unui sistem educațional pe care nu reușim și, cred eu, nu (mai) vrem să îl schimbăm de 30 de ani încoace. Pentru că ne este frică de creativitate, ne este frică să ne confruntăm cu limitele noastre ca profesori și cu faptul că avem nevoie să ne dezvățăm de multe cele învățate. Și să o luăm de la zero. Nu avem curaj să admitem că nu știm de fapt ce înseamnă un sistem educațional în care tot ce contează este potențialul și dezvoltarea studenților.

În acea zi de mai am știut.

Am știut că este ultima mea zi la facultate, după șaptesprezece ani de catedră. Nu mă mai regăseam de ceva vreme în acel loc în care studentul ca om nu există. Existau doar cifre, articole ISI, rapoarte, indicatori, clasamente internaționale și prea multe lupte pentru putere. Universitatea devenise un loc extrem de toxic și abuziv pentru mine, așa cum fusese mereu și așa cum se întâmplase în special în ultimii 4-5 ani, când făcusem parte din echipa de conducere a facultății.

Un an mai târziu scriu acest text și cuvintele se uită nedumerite în jur și nu prea știu cum să se așeze. Brusc îmi dau seama că scriu povestea mea, a drumului pe care am pornit în ultimele luni. Nu mi-am închipuit niciodată că avem nevoie de atât de mult timp să dăm un sens deciziilor și dorințelor noastre. Că avem nevoie mai întâi să ne uitam în trecut și să ne împăcăm cu cine am fost și cu ce a fost, dar mai ales să ne construim pe noi în prezent. Este nebănuit de greu, nu ai nicio certitudine, nu ști ce va fi.

Sau cine vei (mai) fi.

Realizez acum că în momentul în care am decis să închei cariera academică, m-am aruncat, de fapt, în necunoscut.

Cine decide să facă o astfel de schimbare după o perioadă foarte lungă de timp în mediul academic, este perceput drept cineva care coboară dintr-un turn de fildeș. Sau care vine dintr-o lume care în niciun caz nu este cea reală. Ești nepotrivit/ă pentru piața muncii, ai un curriculum vitae mult prea academic, nu ai o experiență cuantificabilă, care să se așeze mulțumitor peste orice job description plin de cuvinte sofisticate.

Dacă mai ai și 44 de ani, e și mai dificil pentru că oamenii te privesc cu neîncredere și suspiciune. De ce ai plecat după atâta timp, sigur nu ai fost capabil/ă sau poate ai probleme serioase. Brusc, timpul iți devine neprieten și oportunitățile de angajare se reduc, devii nedorit/ă pe piața muncii, ești supracalificat/ă sau ai prea multe diplome.

Și, la urma urmei, la ce ești bun/ă?

Ce știi tu să faci, mai precis?

De ce am plecat?

Este o întrebare pe care am primit-o până la epuizare în aceste luni.

Motivele s-au adunat în timp și a venit o vreme în care pur și simplu nu m-am mai putut ascunde de mine, de cum eram și de faptul că îmi doream să pot respira într-un mediu organizațional sănătos.

Am plecat așadar pentru că nu mă mai regăseam în mediul academic, îmbâcsit de lupte pentru putere. Pentru că mă sufocam în acel mediu neaerisit și foarte toxic, în care ești în burnout o dată pe an și în care tu ca OM nu exiști. Există doar funcția ta sau votul tău o dată la patru ani.

Pentru că universitatea este un pat al lui Procust, care se face din ce în ce mai neîncăpător și care te strivește până la epuizare.

Am plecat pentru că am vrut să fiu din nou eu însămi, orice ar fi însemnat asta după atâția ani în care am încercat, fără succes, să îmi găsesc locul în mediul academic.

Flavia (117)

Dacă eu nu mai sunt profă, atunci ce sunt?

Este o întrebare la care m-am gândit zi și noapte în ultimele nouă luni.

Pentru mine, renunțatul la cariera academică a venit la pachet cu o criză identitară pe care nu o invitasem în casa mea.

Nimeni nu îmi spusese că, atunci când faci o schimbare majoră în viață, e posibil să trăiești ceva ce se numește criză. Și că nu știi exact ce este aceea o criză, ce culoare are și pentru cât timp se instalează la tine. Pentru mine, criza înseamna insomnii, întrebări permanente despre ce îmi doresc să fac, ce îmi dă energie, frica de a nu fi la înălțime la job și mai ales frica de a nu lăsa anii să treacă fără să fac ceva care să îmi aducă bucure și prin care să pot contribui din nou la dezvoltarea tinerilor.

Criza aceasta derivă inclusiv din faptul că suntem obișnuiți să ne prezentăm ca fiind ceea ce facem și, deși am învățat la școala de coaching că eu nu sunt profesia mea (ne definim prin asta și nu este numai o pură chestiune de limbaj), la sfârșitul lui septembrie 2018, brusc, nu mai eram profesoară.

Și atunci cine eram?

Și mai ales cine sunt acum?

Încă nu am un răspuns. Știu doar că mi-a fost foarte greu să renunț la ceva ce am iubit foarte mult: să contribui la educația tinerilor. Nu mi-a plăcut niciodată să predau din spatele catedrei, punând astfel bariere între mine și studenți. Mi-am dorit să dau mai departe ceea ce știu și să contribui astfel la o viață mai bună, care nu este posibilă fără educație.

Mi-a fost și îmi este încă foarte greu, mai ales că în aceste nouă luni am primit feedback continuu de la oamenii minunați pe care i-am cunoscut între timp, cum că sunt foarte potrivită să lucrez cu tinerii sau cu oamenii în general.

Au fost dimineți în care mă trezeam brusc cu un dor aprig de studenții mei și de interacțiunea cu ei. Sau zile în care pur și simplu vorbeam de studenții mei.

Îmi era dor și îmi este în continuare dor de ceea ce știam să fac și de ceea ce făcusem o parte bună din viața mea. M-a ajutat enorm faptul că m-am întâlnit cu foștii mei studenți peste tot și ne-am îmbrățișat cu bucurie. Și mi-am dat seama că asta nu se va schimba niciodată: că într-un anumit moment al vieții mele am avut o profesie minunată.

Cea mai minunată din lume.

Ca să dau un sens ultimelor nouă luni din viața mea am început să citesc despre schimbare. Am aflat astfel că ceea ce trăiam și trăiesc poartă numele de tranziție. Și că orice tranziție, potrivit lui William Bridges, are trei etape: un sfârșit, o zona neutră și un nou început. Practic, ne luăm rămas bun de la trecut (și este nebănuit de greu), trecem printr-o perioadă în care ne redescoperim, urmând apoi să începem o etapă nouă din viața noastră.

Acum sunt în zona gri. Încep să amestec culori și să le așez una câte una peste ceea ce sunt. Nu știu ce va ieși. Știu însă că îmi datorez asta. Și că merită să încerc. Și că este ce mi-am promis mereu în mediul universitar, când îmi doream cu disperare să nu mă pierd pe mine, să nu dispar în acel labirint. Nu este vorba despre o reinventare, ci despre o descoperire: dau la o parte tot ce nu mai sunt, ca să rămân eu, cea autentică, cu nevoile mele, bucuriile și tristețile mele. Cu visurile mele.

Și te încurajez să faci la fel, oricât de frică ți-ar fi și oricât de greu ți s-ar părea. Te încurajez să îți dai spațiu și timp și să te întrebi: eu ce îmi doresc cu adevărat? Și la ce sunt gata să renunț pentru asta?

Ce am învățat?

La aproape un an diferență, îmi dau seama că am aflat ce înseamnă curajul.

Curajul de a mă rupe de ce iubeam cu adevărat – studenții mei, pentru ca să mă redescopăr pe mine.

Am decis extrem de greu să plec din mediul universitar și unul din motive era că nu știam ce pot să fac în afara acestuia. Știam cum este să stai în fața catedrei și să dai tot ce poți. Și cam atât.

Am învățat că sunt vulnerabilă, că am nevoie să accept că trec printr-o perioadă de tranziție și că habar nu am ce va ieși din asta. Sau dacă va ieși ceva.

Am început să mă gândesc la ce îmi doresc să fac mai departe, pornind cu stângăcie de la ce nu mai vreau să fac niciodată: să fiu într-un loc în care eu nu contez, în care valorile mele nu au rădăcini și care este iremediabil toxic. Am învățat să recunosc ce înseamnă toxic pentru mine și sănătatea mea fizică și mentală și ce repercusiuni are acest mediu asupra mea pe termen lung.

Acum știu că fiecare avem un drum și o poveste, cu mai multe intersecții. Și chiar dacă greșim drumul la un moment dat, e ok. Suntem tot noi – și valoroși. Și că avem nevoie să ne ascultăm pe noi. Și numai pe noi.

Și am mai învățat că eu nu sunt ceea ce fac. Simt, în adâncul sufletului, că misiunea mea este să îmi aduc contribuția prin educație, chiar dacă nu voi mai avea acea profesie minunată niciodată, cel puțin nu în România. Și că sigur voi găsi alte forme de a o face.

Am mai învățat că să fii este mai valoros decât să faci.

Și că cea mai mare lecție este să nu renunț la mine.

Niciodată.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: