În căutarea curcubeului: o scurtă istorie despre lumină și capete în nori (I).

„Era atât de efemer ca un curcubeu.” – Spre far, Virginia Woolf

Un curcubeu răsare în întuneric.

O undă de lumină trece printr-o perdea de vapori de apă, creând un curcubeu în întuneric. Este iunie, 2018, în Plac Zbawiciela, Varșovia, iar această instalație înlocuiește vechiul curcubeu, Tęcza, realizat din flori artificiale pentru prima oară în octombrie, 2012.

Tęcza a fost incendiat, de-a lungul anilor, de șapte ori de extremiști de dreapta. De altfel, în 2018 Polonia încă apărea pe locul doi din 28 de țări europene la homofobie, conform unui clasament realizat de International Lesbian, Gay, Trans and Intersex Association. Odată cu inaugurarea noului curcubeu, Ola Muzinska, președintele asociației Love Does Not Exclude, unul dintre inițiatorii instalației, declara: „Curcubeul reprezintă începutul unei campanii mai ample de a atrage atenția asupra drepturilor LGBT și în special, asupra luptei pentru drepturi egale de căsătorie.”

Curcubeul a fost folosit pentru prima oară ca simbol al mișcării LGBT în San Francisco, SUA, în 1978, când artistul Gilbert Baker a creat steagul folosind șase culori, ca și răspuns la apelul unui activist local de a se găsi un simbol pentru mișcarea comunității LGBT. Folosirea succesivă a acestui simbol și atenția mediatică l-au transformat într-un simbol internațional, înlocuind alte simboluri ale comunității, precum triunghiul roz, care, printre altele, a fost folosit și în lagărele de concentrare naziste pentru a identifica bărbații și băieții homosexuali.

Însă, înainte de a deveni un simbol al mișcării LGBTQ+, societatea a trebuit să descopere și să descoasă conceptul de curcubeu și mecanismele misterioase din spate.

Cu capul în nori.

Un tânăr de 17 ani merge într-o grădină din apropierea Atenei și se înrolează în Academia lui Platon, fără să știe că va frecventa această Academie timp de două decenii iar academia va supraviețui timp de șapte secole. Și mai puțin cunoscut tânărului de 17 ani este faptul că avea să devină, alături de fondatorul academiei, Platon, și Socrate, profesorul acestuia, unul dintre cei mai influenți gânditori în filosofia și cultura occidentală. Acel tânăr era Aristotel (384/383-322 î.e.n.), care la 46 de ani a devenit mentorul lui Alexandru cel Mare, urcat la rândul lui pe tronul Macedoniei la 20 de ani și făuritor al unui imperiu, nici un deceniu mai târziu. Iar la sfârșitul vieții, Aristotel scrisese peste 200 de cărți și tratate. Operele lui au fost lăsate studentului său, Theophrastus, ținute departe de umezeală de studentul acestuia, Neleus, până când au ajuns într-un final la Roma. De la Roma, aveau să își facă loc prin istorie, spre noi.

Printre cele 31 de opere ale lui Aristotel aflate în circulație și astăzi se numără și Meteorologia, o carte în care Aristotel a identificat circuitul apei și a analizat fenomene meteorologice, dezastre naturale dar și fenomene astrologice.

În această carte ne parvine prima descriere documentată a curcubeului, într-o epocă în care, în lipsa tehnologiei moderne de observație, științele erau intim legate de filosofie, logică și retorică, plecând de la observații în natură și deducții.

Aristotel a descris curcubeul în detaliu, în cartea a III-a din Meteorologia, convins fiind că este un fenomen cauzat de reflecția luminii soarelui în nori, la un unghi precis. Pentru Aristotel, curcubeul era compus dintr-un con de raze, fiind deci primul care a descris curcubeul ca având o formă circulară și primul care a observat că, de fapt, curcubeul nu are nicio poziție anume în cer ci este văzut doar într-o anumită direcție.

Aristotel afirma: „Curcubeul nu formează niciodată un cerc complet, nici un segment mai mare decât un semicerc. La apus și răsărit, cercul este cel mai mic iar segmentul, cel mai mare: pe când soarele urcă mai sus, cercul devine mai mare iar segmentul mai mic. După echinoxul de toamnă, în zilele mai scurte, poate fi văzut la fiecare oră din zi, pe când vara, doar după miezul zilei. Nu sunt niciodată mai mult de două curcubee deodată. Fiecare este tricolor; culorile sunt la fel în fiecare iar numărul lor este la fel, deși în curcubeul exterior culorile sunt mai palide iar poziția lor este inversată.

În curcubeul interior, prima parte și cea mai lată, este roșie; în curcubeul exterior, cea mai apropiată de aceasta este de aceeași culoare și este cea mai îngustă; celelalte culori corespund aceluiași principiu Acestea sunt aproape singurele culori pe care pictorii nu le pot manufactura: sunt culori care pot fi create prin amestec dar niciun amestec nu va da roșu, verde sau vișiniu. Acestea culorile curcubeului, deși între roșu și verde se vedea adesea și portocaliu.”

Observațiile lui Aristotel vor avea ecou timp de câteva secole. În Antichitate, era un lucru general acceptat că, de fapt, curcubeul are 3 culori, asociate cu Trinitatea, sau uneori 4 culori, asociate cu cele patru elemente, în tradiția lui Empedocle. În Naturales Quaestiones (aprox. 65 î.e.n.) Lucius Anneus Seneca a scris despre acest fenomen în Cartea I, explicând că un curcubeu este mereu în zona opusă a Soarelui, este creat de reflecția razelor de soare în stropi de apă și de reflecția lor într-un nor gol.

Gânditorii antici au observat și că un curcubeu este de fapt compus din două curcubee, curcubeul primar și cel secundar, situat paralel deasupra celui primar. Între cele două arce, cerul este mai întunecat iar zona se numește banda întunecată a lui Alexandru, numită după primul care a descris-o, Alexandru din Aphrodisias (200 î.e.n.).

robert-katzki-jbtfM0XBeRc-unsplash
Foto: Robert Katzki.

Curcubeul devine știință.

John Keats (1820), „Lamia”

Do not all charms fly

At the mere touch of cold philosophy?

There was an awful rainbow once in heaven:

We know her woof, her texture; she is given

In the dull catalogue of common things.

Philosophy will clip an Angel’s wings,

Conquer all mysteries by rule and line,

Empty the haunted air, and gnomed mine

Unweave a rainbow

Gânditorii antici au stat cu capul în nori spre curcubee pentru a nota, uneori cu precizie remarcabilă, tot ce puteau intui despre acest fenomen, folosind metodele specifice perioadei: observația, reflecția și discursul filosofic. Și deși Seneca a notat că este posibil să observi un curcubeu, atunci când o rază de lumină trece printr-un cilindru de sticlă, anticipând experimentele lui Newton de 17 secole mai târziu, primele studii științifice ale curcubeului au fost realizate în Evul Mediu arab. Ulterior, în spațiul european al secolului XVII, curcubeul devine obiectul studiilor fizico-matematice, din prisma fenomenului de reflecție și refracție.

Astronomul și matematicianul persan Qutb Al-Din al-Shirazi (1263-1311) și adeptul lui, al-Farisi, cunoscut și ca Kamal al-Din (1260-1320), au încercat să explice matematic curcubeul, plecând de la fenomenul refracției descris în Cartea Opticii de Alhazen (965-1039), un matematician persan, dar și de la studiile lui Avicene (980-1037). În spațiul european, Roger Bacon (sec. XIII), călugărul Thedoric din Freiburg (sec. XIV) și René Descartes (sec. XVII), au investigat fenomenul amestecând alchimie și știință.Roger Bacon a măsurat unghiul conului curcubeului ca fiind de 42º în 1266, în vreme ce curcubeul secundar este cu 8° mai sus pe cer.

În 1304, călugărul neamț Tehodoric de Freiberg a propus ipoteza că fiecare strop de ploaie își generează propriul curcubeu pe cer, ipoteza testată observând difracția luminii într-o sticlă circulară – Artistotel credea deci că de fapt curcubeul emană din întreg norul. Abia trei secole mai târziu această descoperire a lui Theodoric va fi redescoperită, când, în 1656, Descartes redescoperă difracția. Cu puțin timp mai devreme, în 1621, Willebrordus Snellius a pozitat că de fapt, curcubeul este un fenomen strict fizic ce trebuie studiat riguros, conform principiilor fizico-matematice ale reflecției și refracției.

La trei secole distanță, Theodoric și Descartes știau amândoi că, de fapt, curcubeul consistă din două arce. În primul arc al curcubeului razele se reflectă o singură dată în fiecare strop iar în arcul secundar al curcubeului, razele se reflectă de două ori în fiecare strop. Iar în sticlă, observând o singură culoare, au concluzionat că de fapt culorile diferite ale curcubeului se reflectă din stropi diferiți din nori.

Științific, călătoria razei de lumină printr-un strop poate fi studiată din perspectiva legilor reflecției și refracției. Refracția analizează viteza de călătorie a luminii prin diferite materiale și a fost dezvoltată de olandezul Willibrord Snell (1621).

Ulterior, culorile curcubeului au fost explicate în detaliu de Newton. În 1666, Newton a arătat că lumina albă refractată printr-o prismă se descompune în culori. Culoarea descompusă rezultă din faptul că indexul de refracție este dependent de unda de lumină a fiecărei culori. Fiecare culoare la lumina soarelui are propriul curcubeu iar noi vedem de fapt o colecție de curcubee, fiecare ușor deplasat de celelalte. Newton a analizat unghiul curcubeului roșu, situat la 42° 2′ și al curcubeului violet, situat la 40° 17′.

Astfel, împreună, ar crea un curcubeu la un unghi de 1° 45′, dacă lungimea curcubeului și lumina soarelui ar fi paralele. Însă discul solar are un diametru de jumătate de grad, ceea ce în practică duce la un curcubeu obișnuit, situat la 2 grade și 15 minute. Culorile curcubeului nu sunt culori pure, spectrale, pentru că stropii de ploaie nu au formă de prismă. Culorile curcubeului sunt de fapt o sumă de culori.

Mai mult chiar, curcubeul conține și arcuri supernumerare, în principal unde roșii și verzi, în curcubeul primar. Dar teoria lui Newton nu putea explica aceste arcuri.

În 1803, Thomas Young a arătat că undele pot avea două surse diferite, plecând de la un experiment într-un castron cu apă și două găuri într-un pier. Astfel, se generează lumină și întuneric, deoarece într-o zonă lumina are o interferență constructivă iar în alta, deconstructivă. Astfel că arcurile supernumerare sunt cauzate de modurile diferite în care razele de soare călătoresc prin strop, astfel că unele raze călătoresc o distanță mai scurtă, un număr impar de jumătăți de unde, ceea ce duce la întuneric, sau un număr par de unde, ceea ce duce la lumină.

Distanța călătorită de lumină depinde de dimensiunea stropilor. Astfel că stropii trebuie să aibă aceeași mărime pentru a putea să le vedem arcele supernumerare, care apar de obicei deasupra curcubeelor. De obicei, stropii se măresc în timp ce cad, ceea ce înseamnă că spre pământ ajung stropi de dimensiuni diferite. Lumina curcubeului este 100% polarizată, lucru vizibil cu o pereche de ochelari polaroizi. Polarizarea se datorează faptului că unghiul de refracție din fiecare strop este aproape de unghiul  Brewster (razele reflectate și refractate sunt reciproc perpendiculare – legea lui Brewster) (David Brewster, 1815). Astfel că majoritatea luminii cu polarizare paralelă dispare din fiecare strop de ploaie la prima reflecție și refracție din fiecare strop.

Curcubeul și gândirea mistică.

În Biblie, Geneza 9:13-17, după potopul lui Noe, Dumnezeu a pus curcubeul pe cer ca și promisiune că nu va mai distruge pământul prin inundații. În mitologia chineză, curcubeul era o tăietură pe cer peticită de zeița Nuwa cu 5 pietre de culori diferite. În mitologia greco-romană, curcubeul era o cale creată de Iris, mesagera, între Cer și Pământ, deși în variante precedente Iris însăși era curcubeul și puntea dintre zeii olimpieni și pământ. Asemănător acestei concepții, în mitologia nordică curcubeul Bifrost este un pod în flăcări, o cale de acces între Pământ – Midgard, și Asgard – ținutul zeilor. Pe Bifrost însă nu poate să meargă oricine, ci doar cei de viță regală sau cei ce au murit în război. Mai mulți experți în mitologie nordică au concluzionat însă că Bifrost era cel mai probabil o reprezentare a Căii Lactee. Pe același model, în mitologia japoneză, se credea că de fapt curcubeul este calea prin care strămoșii coboară pe planeta pământ. Iar în folclorul irlandez, spiridușul își ascunde comoara la capătul curcubeului.

Odată cu demistificarea curcubeului prin știință, credințele vechi au devenit simple mituri, exceptând în culturile izolate sau contracurent. În cultura aboriginală a oamenilor Arunta, din Australia Centrală, în „timpul viselor”, termen creat de Francis Gillen, perspectiva lor culturală și religioasă asupra lumii, visarea este o stare în care ei vorbesc cu Dumnezeu. Pentru ei, Dumnezeu este de fapt Altjira sau Altjira Mara, o ființă fără început și fără sfârșit, iar în concepția lor, șarpele curcubeu este zeitatea care guvernează apa. În filosofia hindusă și New Age, cele șapte culori ale curcubeului reprezintă cele șapte chakre, de la prima chakra, cea roșie, la a șaptea, cea violetă.

În paralel, în cadrul Bisericii lui Isus Hristos de Ziua a Șaptea (mormonism), Joseph Smith, a profetizat că a doua venire a lui Isus va avea loc într-un an în care nu va fi văzut vreun curcubeu. În religia mormonă, este recunoscută capacitatea lui Joseph Smith de a comunica direct cu Dumnezeu, prin revelații.

Cover photo: Adrian Swancar, Austria, 2019.

De citit mai mult:

Richard Dawkins: Unweaving the Rainbow: Science, Delusion and the Appetite for Wonder, ed. Houghton Mifflin Harcourt, 1998.

Matthew Haag (2017-03-31).„Gilbert Baker, Gay Activist Who Created the Rainbow Flag, Dies at 65”. The New York Times. ISSN 0362-4331

Jose Antonio Pozas Alvarez (07-08-2018) ”Why does the Rainbow Have Seven Colors?”. Open Mind.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: