La Grande Traversée: călătoria anevoiasă în viața a șase femei regizor

Să ai un vis este lucru mare. Te poate ajuta să te trezești devreme dimineața, îți poate face ochii să sclipească de entuziasm și te poate face să lucrezi continuu. Uneori, te poate face chiar să muți munții din loc. Și exact asta a trebuit să facă și Aurore „Coco” Wouters pentru a-și realiza visul inedit: visul de a produce un documentar despre femei regizor din diferite colțuri ale lumii. Un dialog narat de însăși Coco despre ce a însemnat și înseamnă încă această mare călătorie.

Text și foto: Aurore „Coco” Wouters.

Suntem în anul 2012. Mă aflu în California și îmi scriu dizertația în antropologie despre o comunitate New Age, unde am învățat să dansez goală pe plajă și să îmi venerez corpul ca pe un templu. Un an mai târziu, mă aflam deja în Iordania și îmi acopeream același corp din cap până în picioare, într-o rochie neagră care mă ascundea cu totul. În comunitatea lor, le-am însoțit timp de 5 luni pe femeile beduine. Eram pe atunci pe jumătate antropolog, pe jumătate cineastă și pentru prima oară în viața mea, am înțeles clar faptul că sunt „Femeie”.

Poate că se datorează contrastului dintre aceste două experiențe opuse și intim legate una de cealaltă dar, după acele 5 luni petrecute coborându-mi privirea în fața bărbaților care mă scrutau minuțios deși eram acoperită complet, am vrut să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii femeie. Am vrut să îmi amintesc ce fel de femeie vreau să fiu eu și care este libertatea la care aspir. Știam doar că este o libertate care să îmi permită să fiu exact cine și cum vreau eu.

 

Apoi m-am întors acasă, în Belgia. Prietenii mei se căsătoreau, făceau copii, făceau împrumuturi la bancă, își cumpărau case, treceau de la un contract de muncă la altul. Erau fericiți și eu eram fericită pentru ei. Dar nu mă regăseam nicicum în asta. Nu că nu ar fi un drum frumos dar simțeam că nu este drumul meu și nu îmi satisfăcea nicicum ambițiile. La momentul respectiv, m-am angajat totuși ca și vânzătoare de ciocolată și câștigam peste 2000 de euro pe lună. Înainte de a accepta această ofertă, persoana de la Agenția de șomaj îmi spusese să nu ratez această oportunitate, deoarece nici ea nu căștiga atât de mult. Am reușit să rezist acolo doar 3 luni.

Impulsivitatea mi-a pus bețe în roate în alte momente din viața mea dar la momentul respectiv, m-a ajutat să mă arunc corp și suflet în ceea ce iubeam cel mai mult: să spun povești. Astfel, am început un master suplimentar în cinema, într-o facultate belgiană, și am început să visez la acest proiect documentar prin care urma să cunosc mari cineaste de peste tot din lume și să documentez obstacolele cu care se confruntă și cum le depășesc. A fost ușor să visez dar mai greu să transpun în realitate tot ce îmi doream să realizez.

 

Mi-au trebuit mai mulți ani până să pot să încep acest proiect, La Grande Traversée – Marea călătorie. În primul rând, pentru că nimeni nu credea în el și mai ales producătorii de film. Pentru ei, eu nu valoram mare lucru deoarece încă nu îmi dovedisem valoarea cu un prim film și cu premii la festivaluri. O producătoare mi-a spus chiar că filmul va fi nașpa, cine ar vrea să vadă niște cineaste în spatele camerei?

Și în plus, de ce să aleg doar femei, nu este asta în sine o discriminare? M-a surprins atunci tocmai faptul că venea de la o producătoare femeie. Cred că, dacă filmul meu nu ar fi inclus decât bărbați regizori, nici nu ne-am fi pus această întrebare. Dar de îndată ce este vorba despre un film doar cu personaje feminine, automat este clasat ca și film feminist și deci politic.

Capture d’écran 2017-06-04 à 23.15.42_A(1)

Mă gândeam cum să le explic faptul că eu sunt convinsă că avem nevoie de mai multe modele care să ne inspire pe noi, femeile? Tocmai pentru că am crescut de mici cu povești pentru copii care ne spuneau să îl așteptăm pe Făt-Frumos și că, datorită lui, totul va fi bine. Cum să le explic că eu nu prea mă regăsesc în imaginea pe care o perpetuează societatea despre femei?

Că ni se cere să zâmbim mereu, că o femeie realizată trebuie în mod logic să aibă copii, că, să fii femeie de carieră, nu este neapărat suficient. Cum să le explic că străzile sunt pline de reclame care mă deranjează, că mult prea des, corpul femeilor este instrumentalizat, că filmele sunt pline de clișee, adesea simpliste, că majoritatea filmelor sunt realizate de bărbați caucazieni și în consecință, se prezintă mereu doar viziunea lor asupra lumii, fără nicio diversitate?

Mă întrebam dacă sunt singura care vede toate aceste lucruri. Și dacă nu sunt singura, mă tot întrebam cum să le explic că filmul pe care vreau să îl fac poate să le permită tuturor să vadă și un alt punct de vedere asupra lumii, o diversitate culturală și socială care s-ar putea să lipsească din industria cinematografică. Timp de un an, m-am lovit constant de refuzuri. Cu riscul de a cădea, de a mă lăsa strivită de producători bărbați (și din păcate, adesea, de femei) care știu cu siguranță mai multe decât mine deoarece lucrează totuși de ceva timp în industria cinematografică, la un moment dat, am ajuns la concluzia că am doar două opțiuni pentru a merge mai departe: fie să îi cred pe cuvânt și să pun deoparte visul meu „drăguț”, fie să îi trimit la naiba.

Până la urmă, mi-am dat seama că sunt o femeie liberă iar instinctul meu nu mă lăsa să cred că ei aveau dreptate. Din nou, impulsivitatea m-a ajutat să mă arunc în marele necunoscut de a realiza singură acest film.

photo crowdfunding3(1)

Dacă i-aș fi ascultat, nu aș scrie acum aceste cuvinte și nici nu aș fi condus peste 15000 km însoțită de cățeaua mea fidelă, Jackie, pentru a întâlni femei regizor de calibru mare, care la rândul lor au luptat pentru proiectele în care au crezut.

Pe parcursul a aproape doi ani, am întâlnit patru femei regizor care au devenit importante în viața mea. Sunt cele patru personaje ale filmului meu : Selma Vilhunen, în Finlanda, Ella Manzheeva, în Rusia, Zhanna Issabayeva, în Kazakhstan, și Zoro Purevdash, în Mongolia. Patru femei pasionate de ceea ce fac și cu un caracter puternic. Pentru că în acest mediu, chiar îți trebuie un caracter puternic.

Prin intermediul camerei mele, se poate vedea deja cum le observ, le descopăr universurile lor și cresc și eu, alături de ele. „Eu” devine „Noi”. Dacă i-aș fi ascultat pe toți cei care mi-au închis ușa în nas, Selma, Ella, Zhanna și Zoro, nu ar fi acum în film, povestindu-ne viețile lor.

Cât despre filmările în sine, ele au fost intense, din prima zi. În unele zile, mi-a fost foarte greu, în alte zile, am fost în extaz pentru că filmul mi se părea minunat. Am decis să nu ascund nimic deoarece La Grande Traversée dezvăluie procesul creativ din prima, până în ultima zi a proiectelor cineastelor selectate în documentar.

Filmul dezvăluie, în același timp, niște femei puternice și vulnerabile dar cred că această dualitate este esențială, pentru că este veritabilă, reală și sinceră. Și deși poate părea boem din afară, să trăiești din cinema, este dificil și duce la o viață destul de sărăcăcioasă, în contrast cu imaginea glamour vehiculată de mass media, mai ales în jurul culturii cinematografice de la Hollywood.

Capture d’écran 2016-05-18 à 14.28.11

Intuiam deja dar documentarul mi-a permis până acum să învăț că, fiind femei, trebuie să fim de două ori mai puternice : în primul rând, pentru a putea realiza un film, și în al doilea rând, pentru a sfida ideile preconcepute cu privire la capacitatea sau incapacitatea noastră de a duce un film până la capăt, de a gestiona un buget mare și de a face filme care să își găsească o audiență.

În prezent, mai trebuie să filmez în China și India, două industrii cinematografice gigantice. Acum câteva zile, vorbeam cu o cineastă chinezoaică care mi-a spus : „Aici în China, sunt două moduri în care poți face filme. Fie faci filme independente, fie faci filme comerciale. Iar dacă faci filme independente, ești supusă constant cenzurii. Este și situația mea acum, deoarece au refuzat filmul meu de două ori și trebuie să refac scene întregi sperând că filmul meu va putea să fie văzut!”.

Mi-a mărturisit aceste lucruri în contextul în care a fost adoptată o lege anul trecut ce interzice filmelor chinezești care nu au fost aprobate de stat să fie văzute în China sau în afara Chinei. Asta înseamnă și că este imposibil ca aceste filme să fie trimise către festivaluri internaționale, dacă nu au aprobarea statului chinez. Chiar mai rău, este posibil ca aceste filme să nu fie văzute niciodată.

Și atunci mă întreb cum să faci filme în aceste condiții? Această conversație mi-a confirmat cât de necesar este ca La Grande Traversée să continue în China și India. Trebuie să termin ce am început. Pentru că acest film este o mărturie a lumii de astăzi, văzută prin prisma femeilor contemporane cu noi, femei în carne și oase, femei care reușesc să ne inspire. Și care ne dovedesc că totul este posibil, chiar și realizarea visurilor noastre cele mai mari. Chiar și atunci când ești singură împotriva lumii.

La Grande Traversée – Marea călătorie

vimeo.com/147597689
www.facebook.com/cocojackiegreatjourney/
www.indiegogo.com/projects/the-great-journey-women

Capture d’écran 2016-10-05 à 11.13.45

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: