Testul Bechdel–Wallace despre femei în filme: blonda, chelnerița și abisul

Femeile reprezintă peste jumătate din populația lumii, având fiecare propria personalitate, propriile visuri, propriul drum. Și totuși, pentru fiecare personaj feminin din filme, există cel puțin două personaje masculine. Iar femeile în filme vorbesc mai rar decât bărbații și au mai rar nume dincolo de roluri generice precum chelnerița, secretara, blonda, bruneta, tipa cu sânii mari. Ba chiar și mai rar, două femei în filme vorbesc despre altceva decât despre un bărbat. Testul Bechdel-Wallace (1985) evaluează modul în care femeile sunt reprezentate în filme și alte opere de ficțiune. Un test relevant și astăzi pentru că poveștile care sunt spuse despre noi devin în timp poveștile pe care ni le spunem și noi în mintea noastră.

Stăpânul inelelor, Războiul stelelor și Gladiatorul sunt trei dintre cele mai premiate filme de la Hollywood și 3 dintre cele mai de succes filme la nivelul încasărilor. Dar aceste filme mai au și altceva în comun: niciunul nu trece testul Bechdel-Wallace.

Testul Bechdel-Wallace întreabă dacă există într-un film cel puțin două femei care vorbesc despre altceva decât despre un alt bărbat. Se mai adaugă uneori un alt criteriu pentru completare: au aceste femei un nume? Sau sunt identificate generic, ca fiind chelnerița, blonda, bruneta, tipa cu sânii mari.

Alison Bechdel, o ilustratoare americană, este creditată pentru crearea acestui test într-un episod din 1985 din seria ei de benzi desenate. În „Dykes to Watch Out For”, Alison dezbătea în mod umoristic și pamfletar diferite stereotipuri legate de comunitatea femeilor gay din SUA. După cum a declarat și Alison, s-a inspirat pentru crearea testului de la o prietenă, Liz Wallace, dar și din scrierile Virginiei Woolf.

Dykes_to_Watch_Out_For_(Bechdel_test_origin)

Pe cât de simplist, pe atât de eficient, deoarece majoritatea filmelor produse la Hollywood și Bollywood nu trec acest test. De-a lungul timpului, testul în sine a fost criticat ca fiind simplist, deoarece nu ține cont de complexitatea și calitatea operelor la care este aplicat, sau că promovează orbește o agendă feministă. Însă, așa cum însăși Alison Bechdel a clarificat, testul în sine nu s-a dorit a fi un barometru feminist ci un barometru cultural care să evalueze cum sunt ilustrate femeile în filme și alte opere de artă.

„Prințesa Merida: Sunt oameni care spun că nu poți controlo soarta. Că destinul nu este al nostru dar eu știu mai bine. Știu că destinul nostru se află în noi, trebuie doar să fii suficient de neînfricată ca să vezi asta.” – Neînfricată, Walt Disney Pictures, 2012.

În ciuda criticismului, un studiu realizat în 2012 de Bleakley, Jamieson și Romer, în care au analizat 855 de filme produse în SUA între 1950 și 2006, a arătat că există în medie două personaje masculine pentru fiecare prezență feminină într-un film iar personajele feminine sunt ilustrate în ipostaze sexuale de două ori mai des decât bărbații. În mod paradoxal, o anchetă a ziarului Vocativ a arătat că filmele cele mai de succes realizate în 2013 care au trecut testul Bechdel-Wallace au generat în total 4,22 miliarde de dolari în SUA, pe când cele care nu au trecut acest test, au generat doar 2,66 miliarde.

De-a lungul timpului, au fost create diferite alte variante de teste asemănătoare. Spre exemplu, testul Vito Russo analizează cum sunt ilustrate personajele LGBT în opere de ficțiune, întrebând dacă există în opera respectivă un personaj LGBT care este definit și de altceva decât de faptul că aparține acestei comunități iar înlăturarea acestui personaj ar afecta semnificativ povestea. Un alt test, testul DuVernay, pune sub semnul întrebării modul în care sunt reprezentate minoritățile etnice în filme și dacă există cel puțin două personaje aparținând minorităților etnice, care nu sunt doar „de decor”.

Și deși legătura dintre filme și stima de sine sau nivelul de agresivitate a spectatorilor nu a fost determinată în mod concludent, filmele reprezintă un avatar al valorilor unei societăți, precum orice altă creație culturală. Iar modul în care femeile sunt reprezentate în filme are paralele și în alte domenii.

 

samuel-zeller-413072-unsplash

Foto: Samuel Zeller, 2018, CC.

Spre exemplu, un studiu european realizat de Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale în 2014, a concluzionat că una din cinci femei din Uniunea Europeană a fost victima unui act de hărțuire sexuală în ultimele 12 luni. În același studiu, a reieșit că 81% dintre femeile din Suedia au fost victimele hărțuirii sexuale de la vârsta de 15 ani și până în prezent, cu un procentaj la fel de ridicat și în celelalte state scandinave – Danemarca sau Finlanda. La polul opus, Bulgaria, România și Polonia au înregistrat în același studiu un procentaj de sub 24% de femei care raportau că au fost victimele hărțuirii în ultimul an. Discrepanța puternică între statele scandinave, recunoscute pentru egalitatea de gen, și statele din Europa de est, a fost explicată prin modul diferit în care societățile definesc hărțuirea și asaltul sexual.

Și mai important, discrepanțele la nivelul funcțiilor de conducere și la nivelul salariilor persistă și în industria cinematografică, la un nivel asemănător cu tendința generală: la nivel global, 17% dintre funcțiile de conducere sunt ocupate de femei iar femeile câștigă în medie jumătate din salariul unui bărbat pentru aceeași funcție. Pentru industria cinematografică, lucrurile stau chiar mai rău, unde în SUA spre exemplu sub 10% dintre filmele produse au un regizor femeie iar premiul Oscar pentru cel mai bun regizor, decernat din 1929, a fost acordat pentru prima oară unei femei în 2009 – Kathryn Bigelow pentru „The Heart Locker”.

Dincolo însă de reprezentarea femeilor în filme, standardele de masculinitate impuse de industria cinematografică dar și de literatură, sunt de asemenea în detrimentul reprezentării femeilor ca agenți independenți, creativi și cu personalități profunde. Standardul eroului masculin este cel al eroului bărbat/băiat care salvează lumea / „prințesa” de obicei prin luptă, pentru a câștiga afecțiunea „prințesei”. Acest cuplu de erou activ – domnișoară pasivă a fost contestat în ultimii ani de producții de filme precum Neînfricată, Frozen, Beatriz la cină sau Amélie, care trec testul Bechdel-Wallace și prezintă o nouă dinamică de gen și o nouă reprezentare a standardelor de masculinitate-feminitate.

P.S. O conversație intrigantă despre ilustrarea masculinității în filme, semnată de Colin Stokes, pe atunci director de comunicare al ONG-ului american Citizen Schools.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: