Ginofobia: ielele, frica de femei și detronarea Zeiței

Ielele sunt, în folcorul românesc, făpturi supranaturale sub forma unor femei tinere neobișnuit de frumoase. Se spune că ielele au puteri magice și puteri supranaturale de seducție, precum sirenele. Se spune că ielele apar doar la lumina lunii, dansând în horă, în locuri izolate – poieni, răscruci de drumuri sau maluri de râuri, câte 3, 7 sau în număr nelimitat. Se spune că locul în care dansează ielele, goale sau acoperite cu voaluri transparente, rămâne ca ars iar dacă le vezi dansând, te înconjoară de 3 ori în dansul lor iar apoi rămâi pocit și mut. Nu se știe exact originea mitului ielelor dar prin natura lor de spirite rele, răzbunătoare și ireal de frumoase, ielele sunt construite pe modelul empuselor zeiței Hecate. Dar însăși evoluția percepției lui Hecate, și la scală generală, a devaluării conceptului de Zeiță, trădează o ginofobie – o frică de femei, care s-a infiltrat din societățile puternic patriarhale până la nivelul miturilor.

O empusă este un spectru monstruos care ia cel mai des înfățișarea unei femei frumoase. În mitologia greacă, empusele se hrănesc cu carne de om, în special cu bărbați tineri, și fac parte din ceata din infern a zeiței Hecate. Mitul vampirului precum și o parte din mitul sirenelor își au originea în mitologia empuselor. Precum Hecate, care este adesea ilustrată ca o triplă zeiță – o zeiță cu trei corpuri care păzește răscrucile de drumuri, așa și ielele se lasă văzute la răscruci și doar la lumina lunii.

nicole-honeywill-416492
© Foto: Nicole Honeywill, 2018 – CCZ.

Hecate devine zgripțuroaică

Hecate este o zeiță greacă care de-a lungul timpului s-a metamorfozat dintr-o zeiță benevolentă într-o zeiță răzbunătoare, odată cu consolidarea unui sistem patriarhal în Grecia Antică. Astfel, Hecate este o zeiță care apare în mitologia grecească dinspre Asia minor, în secolul VII î.e.n. Este ultima supraviețuitoare a Titanilor – cu excepția lui Zeus, și are roluri multiple: de protector împotriva spiritelor rele și de gardian în timpul tranzițiilor dificile. Reprezentările ei în artă o arată mereu ca fiind o femeie tânără iar uneori, este reprezentată ca având 3 corpuri care stau spate în spate, păzind drumurile la răscruci. În alte legende – precum în Odă lui Demeter (Homer, secolul VII î.e.n), Hecate locuiește chiar în peșteri. Inițial, era o zeiță benevolentă, stăpână peste cer, mare și pământ, care distribuie beneficii oamenilor. Cu cele trei corpuri sau făcând parte dintr-un trio de zeițe (altături de Demeter și Persephone), mitul lui Hecate este construit pe modelul zeităților neopăgâne: triplă zeiță sau triada de zeițe simbolizând 3 avatare ale feminității – Fecioara, Mama și Zgripțuroaica.

Însă în secolul V î.e.n., poveștile populare despre Hecate iau o turnură misogină. Multiple surse literare identifică femeile tesaliene ca având puteri magice rele și cunoștințe periculoase de plante și medicamente. Astfel că este asociată cu Medeea, o preoteasă a lui Hecate. Ovidius scria că Hecate poate fi chemată din întuneric cu urlete lungi iar personajele feminine din piesele lui Euripide (Medeea și Theokritos) își iau puterile magice de la Hecate. Poveștile ulterioare despre Hecate și discipolele ei devin din ce în ce mai întunecate și mai fantastice.

Zeii din Grecia Antică erau fie olimpieni (zei divini, care locuiau pe Olimp), fie htonici (zei pământești). Hecate a fost de la bun început o zeiță htonică, implicată în multiple ritualuri legate de fertilitate, naștere sau moarte. Un ghid spiritual, care păzește ușile – precum templele lui Demetrius, o ghidează pe Persephone între cele două lumi, ghidează vrăjitoarele în lumea de dincolo, și păzește în Eneida intrarea către râul Styx – în lumea de dincolo.

În jurul lui Hecate, atât în Grecia cât și în Roma Antică, planează această dualitate dată de modul negativ în care a fost prezentată de elita literară aristocrată și perseverența ei ca și zeiță benevolentă pentru oamenii de rând. Dar Hecate va fi din ce în ce mai demonizată, odată cu adoptarea zeilor soarelui în Europa, până în Evul Mediu creștin când va fi privită ca și un spirit cu puteri magice negative – precum reprezentarea ei în MacBeth – Shakespeare, sau reinterpretarea ei în cultul contemporan Wicca (care venerează o zeită triplă, asemănătoare lui Hecate).

janko-ferlic-184527
©Foto: Janko Ferlic, 2018 – CCZ.

Ginofobie și căderea zeiței

Dar demonizarea lui Hecate ilustrează o ginofobie extinsă în societățile patriarhale. Ginofobie este frica de femei – etimologic din greaca veche, γυνή – gunē, femeie și φόβος – phobos, frică. Istoric, a evoluat ca fiind frica bărbaților de a fi emasculați de femei: prin emasculare, un bărbat se simte privat de masculinitate și/sau de identitatea lui de bărbat. Implicit, dusă la maxim, ginofobia poate deveni misoginie – ură față de femei.

Precum orice altă fobie, ginofobia se manifestă atât fizic – creșterea stării de anxietate în prezența femeilor, creșterea pulsului și dificultăți în respirare, cât și emoțional. O componentă importantă este recunoașterea faptului că frica de femei nu are nicio baza rațională și este exagerată, fără a putea însă controla efectele fizice și emoționale ale acestei fobii. Iar pentru Joseph Campbell (1904-1987), pierderea treptată în putere a Zeiței în mituri și religii este un indicator al scăderii valorii femeilor în aceste societăți.

După studiul comparativ al miturilor și religiilor din lume, în special din Europa, America, Mesopotamia, Roma, Grecia, India și multe alte culturi, Joseph Campbell a fondat teoria monomitului: deși religiile și credințele sunt diferite, au la bază același mit care se repetă la infinit, fiind reinterpretat în funcție de contextul cultural dar păstrând același schelet – același arhetip. Spre exemplu, mitul eroului, unul dintre cele mai vechi monomituri din lume și baza marilor religii monoteiste, se regăsește în toate culturile pe care le-a studiat, urmărind același model: 1. Chemarea la aventură. 2. Refuzarea acestei chemări. 3. Întâlnirea mentorului. 4. Trecerea pragului. 5. Testele. 6. Față în față cu frica cea mai mare. 7. Chinul. 8. Recompensa/ fericirea. 9. Drumul înapoi. 10. Reînvierea. 11. Stăpânirea a două lumi.

Însă evoluția mitului zeiței relevă o tendință inversă, de la zeița Mama Natură la Fecioara Maria în creștinism. În societățile agrare din Paleolitic, care își organizau viața în jurul recoltei și roadelor pământului, femeia era recunoscută ca fiind singura care poate da viață. Astfel că, în aceste societăți, era venerată Mama Natură ca și unică zeiță, zeiță a fecundității, a vieții și a morții. Trecerea la societăți pastorale, nomade, aflate în luptă constantă pentru pământ și animale, a adus cu sine o primă devaluare a zeiței Mama Natură, care a culminat cu apariția religiilor monoteiste patriarhale. S-a creat astfel o primă mare diviziune între Zeiță și Zeu: Zeița era stăpâna pământului iar Zeul era creator și stăpân al Legii.

„La modul cel mai simplu, Zeița este Pământul. La nivelul următor, arhaic, Ea este Cerul. La nivel filozofic, Ea este Maya, întruchiparea sensibilității, a simțurilor noastre care ne limitează astfel încât să gândim în granițele Ei – Ea este It. Zeița este limita supremă a conștiinței în spațiu și a timp.” Joseph Campbell

Joseph Campbell a considerat această înlocuire a zeiței o tragedie. El considera că „miturile ne învață cum să trăim” iar această devaluare a Zeiței a implicat o devaluare a femeilor în general, până la transformarea femeilor în simbolul păcatului originar – Eva îl împinge pe Adam să mănânce din măr și să comită păcatul originar. Din peșterile societăților primitive, până la imaginea Fecioarei Maria în creștinism, Zeița a decăzut în putere de la Zeița Mama Natură la „zeița” fecioară. Social, mandatul virginității și presiunea virginității a însemnat pentru femei relegarea acestora la rolul de proprietate, care să fie adorată, protejată, tranzacționată între tată și soț, în funcție de prezența sau absență virginității și a zestrei, ambele în afara controlului femeilor.

Totuși, într-o altă interpretare, precum cea a lui Edouard Shure, Zeița rămâne o componentă majoră a conștiinței colective, făcând parte din trinitatea universală: zeul tată – ca și putere, zeița mamă – ca și înțelepciune (Sophia), și copilul divin – ca și iubire necondițională.

Ielele, discipole ale lui Hecate sau nu, precum și vrăjitoarele, coexistă încă în folclorul popular, ca și simbol al frumosului și al odiosului, al nopților ascunse și al misterelor. Un spectru întunecat al unei frânturi din vechea Zeiță, care încă ne înconjoară, într-o formă sau alta.

Joseph Campbell, 2013. Goddesses: Mysteries of the Feminine Divine, New World Library.

Edouard Shure, 1961. The Great Initiates. A Study of the Secret History of Religions. Rudolf Steiner Publications.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: