Ioana Niculescu-Aron: „lumea insasi este arta” sau despre portretele cotidianului

Ioana Niculescu-Aron (22 februarie 1994) este o artista ale carei lucrari au calatorit peste hotare, in Spania, Italia sau chiar SUA. In universul ei artistic, Ioana Niculescu-Aron dezasambleaza si reasambleaza franturi din viata, imortalizeaza momente intime si reinterpreteaza cotidianul. Simti multa viata si miscare, tot asa cum simti ca timpul sta pe loc privind lucrarile Ioanei, realizate cu dezinvoltura lui Cy Twombly si efervescenta creativa a unui copil neinfricat. O artista care spune, prin lucrarile ei, o poveste aparte despre ce vede in jurul ei si care crede ca „lumea insasi este arta”.

Cand si cum ti-ai dat seama ca vrei sa fii artist vizual?

Ioana Niculescu-Aron: Mi-a placut sa pictez de mica. Imi placea sa ma joc cu culorile. Primeam tot felul de carti dedicate desenului si reproduceam de zor. Eram in scoala generala cand le-am spus parintilor mei ca vreau sa pictez sub indrumarea cuiva. Atunci am cunoscut-o pe Silvia Stoica, o artista de la care am invatat foarte multe. A venit la mine saptamanal, aproape trei ani. Tin minte ca glumeam impreuna si spuneam ca nu mai am mult si voi da licenta. Atunci eu stiam foarte bine ca voiam sa pictez mereu si sa am expozitii.

Sfatuita de mai multi cunoscuti, nu am dat la Tonita (n.r. Liceul de Arte Plastice „Niolae Tonita”). Am terminat la Dimitrie Cantemir, profil mate-info intensiv engleza. In timpul liceului, am pictat prea putin. Desenam mereu pe spatele caietelor, dar cam atat. Pe la mijlocul clasei a 10-a, a trebuit sa stau o perioada mai lunga de timp acasa din cauza unui accident. Am avut timp sa ma reimprietenesc cu pictura. M-am convins si mai tare in clasa 11-a, dupa ce am urmat niste cursuri de pregatire pentru admiterea la arhitectura, ca voiam sa fiu artist vizual si nimic altceva. De atunci, nu fac decat sa imi intaresc aceasta convingere in fiecare zi.

Ce te inspira in procesul de creatie si ce alti artisti admiri?

Ioana Niculescu-Aron: Ma inspira oamenii si viata lor. Doar ca eu nu sunt o persoana foarte extrovertita, asa ca, de cele mai multe ori, cercul de inspiratie este restrans. Sa nu mai spun ca singurele repere reale pe care le am despre „viata” sunt interpretarile mele subiective. Si atunci, de multe ori, transpun in autoportrete teme sau situatii care ma fascineaza. Imi place sa surprind spontaneitatea, motiv pentru care ma imping singura sa folosesc in proiectele mele artistice obiecte din universul meu. Filmele sunt o reala sursa de inspiratie pentru mine. Ma fascineaza.

Admir artisti precum Henri Matisse, Tracey Emin, David Hockney, Henri de Toluse-Lautrec, Constantin Brancusi, Vincent Van Gogh, Ives Klein, Cy Twombly, Georg Baselitz, Marcel Duchamp, Anges Martin, Robert Rauschenberg, Jean Tinguely, Josef Albers si lista poate continua.

IoanaNiculescu_Aron_Zinc
Foto: Zinc – Ioana Niculescu-Aron.

Orice act de creatie este o traducere simbolica, o reinterpretare, a lumii. Ce mesaje vrei sa transmiti prin arta ta si ce teme iti place sa abordezi?

Ioana Niculescu-Aron: Cred profund in faptul ca astazi, mai mult ca oricand, artistul devine arta, „imprumutand din viata sa” operelor pe care le face. Imi place sa ma pun in diferite situatii si sa imi imaginez cum mi-ar sta acolo (ce as simti, cum as arata, cum m-as comporta). Incep cu astfel de jocuri de rol, imi las imaginatia sa curga, iar apoi totul vine de la sine. Indiferent de rol sau de subiect, scopul este acela de a demonstra ca lumea insasi este arta. Pornind de la aceasta premisa, sarcina artistului este aceea de a gasi formule de prezentare, prin care de fapt ii ajuta pe cei din jurul sau sa vada frumosul acolo unde ei credeau ca este rutina.

Din alt punct de vedere, privind in urma la seriile pe care le-am realizat pana acum, multe dintre ele pornesc de la a-mi imagina cum devine universul unui individ in momentul unei introspectii. Am avut ca repere initial motivul cazii iar mai apoi motivul ferestrei – pretext prin intermediul caruia aratam „interiorul” ca fiind izolat de ceea ce il inconjoara. Am delimitat mai precis spatiul fiecaruia in oglinda, cu lumea de dincolo de fereastra – in cazul meu este propiul atelier, pe care l-am generalizat si l-am presupus ca fiind o camera de hotel, de unde si seriile „Mereu: 8 Rue Seveste 75018, Paris” si „3D Hotel”.

Ce s-a schimbat in modul in care creezi, de cand ai inceput si pana acum?

Ioana Niculescu-Aron: Intotdeauna am lucrat spontan, ascultand de cele mai multe ori de primul instinct. Cu timpul insa, lucrurile au inceput sa se lege, motivele sa se repete si am ajuns unde sunt astazi, in mijlocul unui univers pe care mi l-am format, cu multe proiecte aflate in stadii mai incipiente sau mai avansate, fiecare reprezentand de fapt cate o piesa din puzzle-ul mare la care lucrez. Deci acum, fata de purul instinct de la inceput, creez povestea!

Din afara, viata de artist poate parea boema. Care a fost cea mai mare provocare din viata ta de pana acum, ca si artist, si cum ai trecut peste ea?

Ioana Niculescu-Aron: La momentele respective, pe toate le-am crezut mari provocari dar acum le vad fleacuri. In realitate, sunt un copil care nu simte greutatile si prin urmare nu vede gravitatea unor lucruri intr-atat incat sa le numeasca provocari. Pentru mine, toate sunt simple si rezolvabile. In fine, este totusi o provocare cu care ma confrunt permanent, la fel ca toti oamenii care au dorinte inalte: timpul. Ce pot face pentru a nu considera timpul dusmanul meu este sa il organizez. In fiecare situatie in care nu am avut certitudinea de la inceput ca pot face ce imi propusesem, mi-am facut un program. De fapt, pentru a realiza orice obiectiv pe care mi-l pun in minte, o iau scolareste, cu pixul pe hartie si imi fac scheme de organizare a timpului.

IoanaNiculescu_Aron_AGiant
Foto: A Giant – Ioana Niculescu-Aron.

Care crezi ca este rolul artei vizuale in societatea de astazi?

Ioana Niculescu-Aron: Cred ca arta si societatea sunt precum doua trenuri care merg pe sine paralele in aceeasi directie. Este posibil ca unii pasageri din „trenul societatii” sa nu ii vada niciodata pe cei din trenul de vizavi. Sunt cu siguranta altii care ii vor zari, ii vor remarca si carora le va placea de acolo inainte sa se intereseze ce se intampla nou cu arta.

Pentru unii oameni, arta inseamna totul iar altii nu au avut ocazia sa stie ca arta exista ca sa poata sa se intrebe ce ar insemna aceasta. Unii, pentru a observa arhitectura stradutei pe care au ales sa mearga in ziua respectiva, merg mai incet, in timp ce altii merg mereu pe ruta cea mai rapida, eventual mancand si vorbind la telefon in acelasi timp. Totul evolueaza intr-o mare viteza. La fel ca toti ceilalti, arta merge si ea inainte. Prin urmare, cred ca nu este vorba despre zilele noastre mai mult decat despre alte timpuri. Intotdeauna arta a fost acolo, aducand un plus de calitate vietii.

Impartaseste cu noi un vis mare, mare care nu te lasa sa dormi noaptea, ceva ce iti doresti sa faci/ sa se intample tare mult.

Ioana Niculescu-Aron: Nu stiu daca este bine sau rau, dar dorm noaptea. Si asta nu pentru ca nu am un vis asa de mare, ci pentru ca am siguranta ca se va implini. In fiecare zi pun cate o caramida, sistematic si perseverent. Am foarte mult de lucru pentru a ajunge acolo unde vreau. Lucrez sa creez o lume vie, o lume cu intrebari si cu raspunsuri, cu temeri, cu intrigi, cu emotie, care sa poata fi expusa intr-un muzeu sau intr-o galerie. Pentru asta, invat treptat tehnici si din alte domenii pe care inca nu le cunosc si de care ma lovesc pe drum, pentru ca lumea la care lucrez, exact ca cea in care traim noi, trebuie sa aiba de toate!

Puteti explora si cumpara lucrarile Ioanei oficial aici.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: