Cenușăreasa, repovestită: picioare lotus & magie

Magia din spatele Cenușăresei este aproape de neegalat: povestea clasică a fetei asuprite de soartă care a întâlnit un prinț și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Dar în spatele acestei povești se ascund sute de alte versiuni care au călătorit între sudul Chinei și Tibet, pe Calea Ceaiului-Călare. În plus, toate aceste povești au la bază o obsesie regională pentru picioare lotus, o tehnică de înfrumusețare care marca distincția de clasă într-un sistem patriarhal puternic sexist. O poveste mai întunecată a picioarelor Cenușăresei și a standardelor imposibile de frumusețe. Și o poveste care vine acum, când este momentul să ne scriem propriile noastre povești pentru copii, care să transmită mesaje aliniate la noi standarde de feminitate, masculinitate, grație și curaj.

Mii de versiuni ale Cenușăresei au fost culese în jurul lumii iar două elemente principale ajută folcloriștii să identifice povestea: (1) o eroină orfană asuprită de mama vitregă este într-un final (2) recunoscută de prinț cu ajutorul unui pantof. Versiunea cea mai populară astăzi în Europa este de fapt versiunea adaptată de Charles Perrault în Histoires ou contes du temps passé (1697), repovestită mai târziu de Frații Grimm în Kinder- und Hausmärchen (1812).

Dintre sutele de versiuni, mai mulți folcloriști au identificat originea poveștii ca fiind sudul Chinei, cel mai probabil în secolul IX, când Duan Chengshi a scris povestea așa cum a auzit-o de la servitorul lui, Li Shih Yuan, transmisă acestuia pe cale orală de către locuitorii din zonă. Însă, în versiunile originale ale poveștii, prințul nu o întâlnește niciodată pe Cenușăreasa înainte de a-i găsi pantoful. De altfel, el are doar pantoful ei și, plecând de la acesta, își imaginează cum trebuie sa arate ea în realitate și decide să o găsească.

Această obsesie pentru picioare mici devine tipică regiunii, odată ce baletul de curte a dus a dus treptat la crearea practicii de legare a picioarelor pentru a crea picioare lotus.

Astfel, picioarele sunt legate pentru a opri dezvoltarea lor normală și pentru a da picioarelor o formă conică, zdrobind oasele picioarelor și împăturind degetele sub talpă. În timp, a devenit o practică răspândită în rândul doamnelor din înalta societate, deși practica afectează permanent mersul și libertatea de mișcare a femeilor. Femeile cu picioarele legate au un mers legănat și lent și nu se pot deplasa pe distanțe lungi, deoarece trebuie să calce preponderent pe călcai.

Practica era atât de răspândită încât manualele sexuale din timpul dinastiei Qing conțineau peste 48 de feluri de a te juca cu picioarele lotus ale unei femei. În paralel, persistau superstiții sexuale legate de aceste picioare, precum faptul că acele cute ale picioarelor făceau să existe și cute în vaginul femeilor, făcându-l astfel mai strâmt și mai senzual. Totuși, pentru alți bărbați, picioarele lotus nu erau atrăgătoare și trebuiau să fie în permanență acoperite. Astfel că, în alte manuale și materiale erotice, deși femeile erau ilustrate complet dezbrăcate, femeile cu picioare lotus erau mereu încălțate.

Practica legării picioarelor a fost criticată de feministe precum Qiu Jin, Andrea Dworkin sau Adrienne Rich, care au văzut în picioarele lotus un mod de a transforma femeile în obiecte sexuale și reproductive în societatea chineză. Răspândirea practicii de la elite la populația largă a afectat în principal fetele care, supuse legării picioarelor, rămâneau mereu aproape de părinți și se dedicau treburilor casnice. Supraviețuirea practicii legării picioarelor, în ciuda tentativelor imperiale de a o interzice, a fost interpretată ca și mișcare socială de rezistență a elitelor hane în fața invaziilormongole și manciuriene din secolele XIII și respectiv XVII. Așadar, picioarele lotus au devenit un simbol al Chinei iar practica a fost interzisă cu succes doar în 1911.

girl-on-the-street

Picioarele lotus au devenit un simbol al Chinei iar practica a fost interzisă cu succes în 1911. În prezent, există în China și Asia femei care au picioare-lotus iar aici puteti vedea efectele acestei practici, într-un reportaj semnat The Guardian – atenție, imaginile pot fi șocante.

Oase magice și căpcăunese

În alte variante regionale, Cenușăreasa este păcalită de mama vitregă să o omoare pe mama ei, care se reîncarnează într-un pește. După ce mama vitregă o omoară și mănâncă peștele, Cenușăreasa păstrează oasele care sunt magice și care îi pot îndeplini dorințe nelimitate – ceea ce îi va aduce problemele prințului care, după ce se căsătorește cu Cenușăreasa și ajunge rege, abuzează de magia oaselor.

O poveste tibetană?

Folcloristul Wayne Schleppa a susținut că de fapt, Cenușăreasa este o poveste tibetană după ce a găsit o versiune și mai veche a poveștii (dinainte de secolul IX) în „Cele douăzeci și cinci de povești ale mortului magic”. Conform lui Schleppa, această poveste a ajuns în sudul Chinei pe calea Ceaiului-Călare.

Iar varianta actuală a Cenușăresei, deși include mai mult romantism, presupune însă că doar fata cea mai frumoasă din regat poate cuceri prințul, prezintă fete și femei în ipostaze josnice (tentativa de a cuceri printul chiar și prin minciună) și accentuează un standard de frumusețe imposibil de obținut altfel decât prin naștere – picioare extrem de mici.

De aceea, varianta Disney a poveștii (2015) este diferită de originile Cenușăresei, deoarece accentuează bunătatea și grația. Cenușăreasa Disney se aliniază unor noi standarde de frumusețe: frumusețe interioară, pe care o poți cultiva, indiferent de cum te-ai născut. Iar Disney face asta cu multa, multa magie. Intre timp, putem insa sa ne scriem propriile noastre povesti pentru copii, care sa transmita mesaje aliniate la noi standarde de feminitate, gratie si curaj.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: